"Dragoste, curaj şi puţină disperare" - interviu cu regizoarea Ana MĂRGINEANU

Este unul dintre cei mai interesanţi tineri regizori români de teatru. De numele Anei Mărgineanu se leagă proiecte ca 8PT N9UA, 89… fierbinte după 89, Despre România numai de bine, Tîrgovişte de jucărie. De curînd, spectacolul ei de la New York, The Window: 4 Alice, care s-a jucat în spaţiul ICR New York în perioada mai-iunie 2012, a primit şapte nominalizări la New York Innovative Theatre. Premiile se vor decerna pe 30 septembrie 2013.

Care e povestea spectacolului din vitrină, The Window: 4 Alice de la New York, care a primit recent şapte nominalizări la New York Innovative Theatre?

De mult de tot – ICRNY era condus de Corina Şuteu; se întîmplau foarte multe lucruri pe atunci, pare că a trecut o veşnicie –, eu mă ocupam de o serie de spectacole-lectură a unor piese româneşti clasice şi contemporane, care se derulau în spaţiul ICR de pe 3rd avenue, cu o uriaşă fereastră/vitrină spre stradă. Am observat că, de cîte ori aveam repetiţie, oamenii se opreau să se uite – deşi nu se întîmpla mare lucru, doar actori la mese citind, nu puteai auzi din stradă ce anume vorbesc. Curiozitatea oamenilor m-a făcut să îmi pun problema – ce s-ar întîmpla dacă înăuntru ar fi ceva cu adevărat spectaculos? Cum ar fi să mergi liniştit pe stradă spre casă (sau la cumpăraturi sau la film) şi, cînd te uiţi la stînga, să vezi o vitrină luminată cu minuni – flori care cresc din podea, iarbă pe pereţi, iepuri de dimensiuni umane care cîntă mut la vioară). I-am povestit Corinei de idee şi, spre norocul meu, ea a fost de acord să încercăm.

Ideea a început să prindă tot mai mult contur. În loc să începem de la text, urma să începem de la spaţiu: să invităm artişti vizuali în spaţiu şi să îi lăsăm să îl re-imagineze, după cum doresc. Să inventeze o lume vizuală între cei trei pereţi (al patrulea fiind vitrina de sticlă). Abia apoi urmau să vină dramaturgii care erau rugaţi să scrie un text special pentru universul vizual conceput de scenograf. Apoi eu să vin cu actori, repetiţii, lumini etc. Dar mai era ceva neobişnuit: spectacolul nu putea să fie auzit, doar văzut. Spectacolul nu avea început, nici sfîrşit. Oricine putea ajunge oricînd. Oricine putea arunca o privire din mers, se putea opri pentru un minut, pentru cinci sau putea să stea ore urmărind spectacolul iar şi iar, de fiecare dată atent la altceva.

Am făcut două spectacole parte din acest proiect: I Was Just Thinking, text de Sam Hunter, scenografia Nic Ularu; şi 4 Alice – text de Saviana Stanescu, scenografia Daniela Codarcea Kamilliotis. Al doilea, 4 Alice a avut atît de mare succes, încît numărul de reprezentaţii a fost prelungit, devenind astfel eligibil pentru premiile Innovative Theatre.

Danielei Codarcea Kamiliotis, scenografa al cărei nume se leagă de Proba de microfon al lui Daneliuc, stabilită în America, nu cred că a mai participat la un proiect românesc. A fost greu s-o convingeţi să lucreze cu voi?

Nu ştiu dacă a mai participat sau nu. Cînd doamna Şuteu mi-a sugerat să o invit, am fost tare sceptică. Daniela e vice-preşedinte la Ralph Laurent, una din cele mai importante companii de modă din America. Nu credeam că va avea timp nici măcar să îmi răspundă la e-mail, ca să nu mai zic de faptul că nu ne cunoşteam deloc. Am încercat într-o doară, gîndindu-mă că nici în vis n-o să primesc vreo veste. Spre surpriza mea, a răspuns în mai puţin de un minut. Da, o interesa proiectul. Peste cinci minute mi-a trimis încă un e-mail – mă căutase pe Google şi era dispusă să ne întîlnim. Am rămas masca. Mai apoi, profesionalismul şi dăruirea ei m-au cucerit complet. Daniela a venit în fiecare zi, lipind fiecare floare cu mîna ei. N-a avut decît un singur ajutor – Daniel, fantasticul om bun la toate, din echipa ICR. La repetiţii, rochia lui Alice, o superbă creaţie vintage se rupea la fiecare mişcare de dans mai energică. Daniela o lua peste noapte şi o cosea, aducînd-o a doua zi înapoi. Ce scenograf mai face asta azi? La un moment dat, fiind foarte ocupată, a luat cu ea pantalonaşii (tot vintage) care se rupseseră şi a zburat la Paris cu tot cu ei la un fashion show. Cînd s-a întors, mi-a zis: „Acum Robin (actriţa) poate spune că are pantaloni cusuţi de mînă la Paris.“ Cred că dintre toate nominalizările – m-am bucurat pentru Daniela cel mai mult, le merită din plin şi mult mai mult. Sper să am şansa să lucrez din nou cu ea.

Cît de greu e să faci teatru independent şi ce înseamnă pentru un proiect această vizibilitate?

E greu, dar ce e uşor, pînă la urmă? Vizibilitatea şi recunoaşterea îmi dau speranţe că va fi mai uşor de acum înainte. Pentru compania pe care o formez cu Tamilla Woodard, PopUp Theatrics, dedicată teatrului neconvenţional, şapte nominalizări la NYIT Awards înseamnă enorm. Dacă spectacolul s-ar mai juca acum, fără îndoială ar veni foarte multă lume să-l vadă. Însă, între timp, s-au schimbat atît de multe lucruri la ICR, încît nici n-aş zice că e aceeaşi instituţie.

Aţi lucrat şi în România, acum lucraţi la New York. Există diferenţe majore în zona teatrului independent?

În New York, concurenţa este mult mai mare. Sînt peste 1000 de spectacole pe zi – în orice zi a săptămînii. Altfel, peste tot, teatrul independent se face cu multă dragoste, curaj, disperare şi, de multe ori, cu bani de acasă.

Felul de spectacole pe care îl propuneţi voi nu mai are nici o legătură cu convenţiile teatrului clasic. Mă gîndesc în special la proiectul Despre România numai de bine, făcut împreună cu Peca Ştefan. Cît de important este pentru un regizor să nu ia un text gata scris, ci să participe la scrierea lui? Sau să-şi găsească oamenii cu care să facă echipă?

Pentru mine, e o bucurie să colaborez cu dramaturgi şi să lucrez cu ei, din clipa în care textul e doar o idee, pînă la premieră. Dramaturgul participă la repetiţii, schimbăm idei. Nu poţi să faci teatru de unul singur. Pe urmă, intervin scenograful, actorii, designer-ul de lumini. Un spectacol e produsul muncii tuturor. Cel puţin în cazul meu.

Să găseşti bani pentru proiectele independente devine o problemă din ce în ce mai mare aici; cum reuşeşti acolo să rezolvi această problemă?

Cu greu. De exemplu, urmează să prezentăm (PopUP Theatrics) – Long Distance Affair în Edinburg Fringe Festival, vara asta. Este un spectacol complex, la realizarea căruia participă 50 de artişti din toată lumea. Actorii joacă via skype – fiecare din oraşul lui, de la el de acasă, pentru un singur spectator. Parte din bani vin din vînzarea de bilete, pentru restul am făcut o campanie de strîngere de fonduri pe Indiegogo. Din fericire, am reuşit să strîngem toată suma. Pentru INSIDE (spectacol produs tot de PopUp Theatrics) – care a avut premiera la Madrid în mai –, am obţinut un grant. De fiecare dată e altfel, de fiecare dată stăm cu sufletul la gură să vedem dacă vom reuşi sau nu.

Spuneaţi că la New York au loc şi 1000 de spectacole pe zi, ceea ce înseamnă enorm. Există un public pentru toate?

Bine, cînd zic spectacole mă refer la evenimente de tot felul – incluzînd concerte, spectacole de Broadway şi Off off. E bătaie mare pe public, ce să zic. Dacă publicul nu vine, spectacolul moare imediat. Nimeni nu are bani să-l joace de pomană. E un sistem foarte viu, nimic nu trenează. Spectacolele mor, imediat apar altele în loc.

Aţi avut vreun şoc cultural major legat de această zonă a teatrului independent, odată ce aţi ajuns la New York?

O, da. Nimic nu seamănă cu ce ştiam de acasă. Mi-a luat peste un an să mă adaptez. De fapt, să fiu sinceră, nici nu ştiu dacă chiar m-am adaptat, probabil că nu de tot, dar mă simt mai confortabil acum. Şi, spre norocul meu, am compania mea (PopUp Theatrics) cu care călătoresc în toată lumea. În primăvară am avut premieră la Madrid, acum urmează să plecăm la Edinburgh Fringe, după care mergem la un festival în Buenos Aires, apoi din nou New York. Cu programul ăsta, dispare orice şoc cultural.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Godlis