Diana Krall
Te întrebi ce au unii artişti în plus, în afară de noroc, mai ales cînd îi ştii, îi vezi şi auzi pe cei care, valoric vorbind, sînt mult peste cei celebri. Diana Krall, în virtutea unui bun-simţ format şi acasă, şi în mediul muzical, bine calibrată şi de producători, în aceeaşi limită a decenţei şi a respectului pentru cei care vor (mai) mult de la muzică, nu numai să dea din mînuţe şi din şolduri, încearcă drumul de mijloc prin care poate vinde CD-uri publicului "iubitor" de jazz, dar şi celor care pot fi păcăliţi mai greu. Nu mică e mirarea cînd descoperi cîte un artist cu educaţie prin topurile mondiale, chiar dacă este vorba despre una dintre cele mai importante voci ale jazz-ului feminin contemporan, cea care a fixat o direcţie importantă în maniera de exprimare a acestui gen devenit atît de divers.
Diana Krall se află de peste un deceniu în zona accesibilă a jazz-ului, făcîndu-l agreabil printr-o adresare intim-feminină ce nu face rabat de la ţinuta muzicală. Dimpotrivă, în toate producţiile ei sînt implicaţi muzicieni dintre cei mai buni. Quiet Nights, albumul pe care îl promovează în turneul care trece şi pe la noi " duminică, 22 noiembrie, la Sala Palatului " este o nouă colecţie de piese clasice trecute prin personalitatea bine conturată a unui artist care ne-a obişnuit cu delicateţea, senzualitatea şi subtilitatea atent dozată a interpretărilor. La fel de atent a fost selectat şi repertoriul. Bossa nova este elementul predominant, dar şi momentele în care vocea şi pianul arată atît de clar că provin din aceeaşi fiinţă. Claus Ogerman şi Tommy Li Puma sînt două dintre personajele care indică nivelul acestui album. Un orchestrator care poate face din cea mai complicată piesă o partitură cursivă şi luxuriantă şi unul dintre cei mai apreciaţi producători ai momentului dau greutate artistului şi albumului. Căci audiţia este surprinzător de lejeră, chiar dacă analiza amănunţită denotă o producţie sofisticată. Quiet Nights e departe de a fi o revelaţie pentru cunoscătorii jazz-ului, nu are greutate, dar ca ţinută a acestui limbaj este remarcabil. O ocazie pentru refractari de a se apropia de ceea ce încă nu înţeleg.
Un concert Diana Krall merită văzut pentru instrumentiştii foarte buni, pentru repertoriul deja clasicizat, solid, dar mai ales pentru că vine din acel mediu muzical care, chiar dacă uneori e poleit cu un strat subţire, dar inutil, de sclipici, poate da coordonatele normalităţii muzicale. E mai bine să-i vedem pe unii cum dau din mînuţe, crezînd că a asculta jazz înseamnă automat plasarea în înalta societate, decît să asistăm fără replică la concertele gratuite din toate punctele de vedere, concerte care adună oameni nepotriviţi în locuri şi mai nepotrivite. Măcar unii plătesc bilet. Iar cei care primesc invitaţii şi nu vin la concert vor primi şi mulţumirile indirecte ale celor care au intrat, dar n-au loc. Pentru o seară de divertisment de bună calitate, Diana Krall este alegerea potrivită.
