Dacă lumea muzeului ar fi reală

Să trecem peste introducerea cu canicula, traficul extenuant şi atmosfera care îţi dă brînci în vreun delir oniric! Oricum, pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, maşinile circulă pe trotuar, nu se înghesuie demente-n stradă; ori se înclină insolate şi cuminţi în faţa iluziei de aer curat din dreapta, unde parcul Herăstrău adăposteşte terase şi bere. Se ascunde fiecare pe unde poate. Nu poţi spera că se îmbulzesc cu toţii să vadă expoziţii, mai cu seamă că unul dintre muzeele din zonă este în renovare. La Vila cu clopoţei, Muzeul de Artă Populară Română "Dr. Nicolae Minovici" este ferecat, lanţuri peste tot. Alături, în casa-muzeu unde a locuit inginerul Dumitru Minovici, se întrezăresc, după prima bătaie în uşă, arme şi gravuri cu scene de vînătoare. Nici un vizitator n-a venit încă, liniştea ocroteşte interiorul... Muzeograful Cioancă îmi spune, din capul locului, că oricine vine să vadă monştrii la borcan, încurcînd cu totul borcanele şi luîndu-l pe Dumitru drept unchiul său, Mina, nu se află unde trebuie. Nu, n-am venit pentru asta. Faptul de a fi în singura casă din România în stil Tudor justifică drumul pînă aici. Mă dezmeticesc, fac ochii roată şi găsesc că e curioasă casa asta atît de impunătoare, văzută dinafară, avînd la îmbinarea laturilor un turn cu motive gotice din piatră, şi atît de însufleţită pe dinăuntru. Asta se datorează şi familiarităţii cu care muzeograful îl prezintă pe Ionică "vizitator permanent", pe cămaşa căruia stă brodat cu litere de tipar: PAZA. Stilurile amestecate din muzeu lasă încă impresia de casă locuită, deşi de la moartea Ligiei Minovici nu mai trec pe-aici decît muzeografi şi paznici, rareori vizitatori. Drumurile pe care se poate ajunge la Muzeul de Artă Veche Apuseană "Ing. Dumitru Minovici" sînt încîlcite. Bani de pliante nu sînt, promisiunile atîrnă greu, pagina web e în construcţie, nu rămîn decît ghidurile gratuite şi cele virtuale. Cine se descurcă să caute, găseşte. Înainte de ’89, cînd exista contract cu ONT-ul, se puteau număra în Cartea de Onoare 6000 de semnături anual, dintre care 4000 erau ale vizitatorilor străini. Jacques Chirac a vizitat muzeul pe cînd era primar, ca şi înalţi comisari ai Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, personalităţi din Japonia, Germania, Austria ori Africa de Sud. Ionică a luat, de-a lungul timpului, autografe de la o mulţime de actori: Dinică, Nicolaescu, Albulescu. Cei care vin la muzeu se adună de prin toate părţile. Nu contează dacă vin din Taverna Sîrbului sau Clubul Oamenilor de Afaceri, din parc sau de la Facultatea de Arhitectură, ori vine însăşi prinţesa Margareta, toţi sînt marcaţi de trecerea prin muzeu. O reflectă ultimele însemnări lăsate în Cartea de Onoare de Ursuleţul Trubadur şi semenii lui, unele patetice şi redundante, altele amuzante şi originale, patronate de nelipsitul "Supermuzeu!!!". Şi nu e puţin lucru să afli că "aici e raiul, nu unde zic popii", "că e păcat că lumea din afara muzeului e cea reală", că Bogdan o iubeşte pe Cristina şi de aceea îi desenează, luat de febra artei, un labirint care porneşte de la el şi ajunge la ea, că unii fac promisiuni de restaurare, în timp ce alţii ştiu că "indiferenţa ucide şi poate ucide şi locuri", că atmosfera e misterioasă, iar muzeul arată la fel ca la moartea Ligiei Minovici, că unii, întîmplător, adăpostindu-se de ploaie, au văzut acest muzeu şi alţii vor reveni cu tovarăşii de la muncă. Cartea de Onoare păstrează la loc de cinste şi profeţiile studenţilor chilieni din vremea lui Salvador Allende, cărora istoria nu le-a dat însă dreptate: "Venceremos! Viva la Revolucion!". Un tur cu ghid În jur, totul are o poveste: fiecare exponat, muzeul, inginerul. Domnul muzeograf şi Ionică, acesta din urmă cunoscîndu-i pe soţii Minovici, au mai multe poveşti, auzite sau trăite. Regretul că nu l-a întîlnit pe inginer, potenţează entuziasmul muzeografului care vorbeşte cu o convingere molipsitoare şi, în acelaşi timp, inhibitoare. Istorisirile se detaşează, cîştigă, cuceresc: Muzeul are un proces invers de constituire. Între ’29 şi ’45, perioada în care inginerul călătoreşte, datorită faptului că este director extern al unei societăţi petroliere cu filiale la Praga, Haga, Cairo, adună întîi exponatele din diferite anticariate, la diferite licitaţii, ceea ce şi-a permis să cumpere şi a considerat autentic. De aici această colecţie eclectică. Urmează să construiască casa, o casă care să adăpostească atît colecţia, dar în care să şi locuiască. Aduce un arhitect italian, care îi prezintă două planuri în două stiluri diferite, gotic francez şi stilul Renaşterii italiene, care nu se pretau la construirea unui muzeu pentru că aveau ferestrele mici, oferind prea puţină lumină naturală. Se întîmplă să vadă o casă englezească ţărănească, merge în Anglia, îi place foarte mult stilul, face schiţe (se spune că a făcut peste 400 de schiţe) tocmai ca să găsească punctul de echilibru între exponate şi casă. În living, de la plafon la podea, este echivalentul încă unui etaj. S-a recurs la acest artificiu pentru a expune tapiseria mare flamandă, care are 4,8 m, şi vitraliile... Pe o ladă veneţiană, o statuie germană ce-l înfăţişează pe Ioan Evanghelistul, stă mărturie firii de colecţionar a lui Dumitru Minovici: Inginerul l-a văzut într-un anticariat în München, pe un fond de brocart roşu, într-un apus de seară. Cinci-şapte zile a trecut pe lîngă vitrină cu inima îndoită, crezînd că n-o să-l mai găsească, dar neavînd curaj să intre, imaginîndu-şi că are un preţ exorbitant. A avut surpriza să constate că preţul nu era aşa mare, l-a cumpărat şi a plecat cu el sub braţ, ca un român adevărat. Nemţii lucrau altfel, se plătea o parte şi ţi-l trimiteau ei acasă în următoarea zi. Inginerul Minovici a adunat exponatele risipind povestirile procurării lor, poveşti care încep firesc cu biblioteca în stil neoclasic ce susţine greutatea autorilor antici ori a albumelor de pictură, şi continuă cu vitralii germane, elveţiene ori tiroleze (cele mai vechi exponate ale muzeului, datînd de la 1497), covoare persane şi siriene, tapiserii flamande, ţesute la război vertical, tablouri ale pictorilor flamanzi ori italieni, fotolii olandeze sau în stil Ludovic al XV-lea, scaune Chippendale, corabie olandeză adusă de la Palazio Veccio, masă elisabetană şi o întreagă Cameră Toscană. Un tur c-un alt fel de ghid Las la sedimentat informaţia şi încerc un contact direct şi intim cu fiecare exponat. Nu foarte intim - îmi zic, amintindu-mi de observaţia stăpînită pe care muzeograful a făcut-o cînd am călcat pe covorul persan. Brusc, grinzile din tavan, ce păstrează atmosfera de castel, îmi lasă impresia de zălogire într-un spaţiu care nu mai are nimic în comun cu un muzeu. Lipsesc chinezii cu aparate de fotografiat din faţa tablourilor, opiniile rostite pătimaş, figurile omisciente, clasificările şi referinţele de tot felul. Nici aerul nu e greu respirabil, miroase a mir sau a gutui coapte. Numai crîmpeiele din sporovăiala paznicului pot schimba percepţia, căci el e singura figură din muzeu, destul de vie ca să te împingă în cotidian. Omul n-a stat degeaba în casa Minovici, ştie multe lucruri despre exponate, înţelege franceza, îşi dă cu părerea în probleme de istorie şi politică internaţională. Fără să le pese de conversaţii, distraţi şi înghesuiţi între albumele de artă şi semnăturile vizitatorilor, Flaubert, Balzac, Voltaire par izolaţi de prea mult timp între copertele scorţoase, de neatins prin grija păstrării. Nici un colţ îndoit, nici un fir de praf. Ionică schimbă subiectul: "Englezii au dat în judecată o companie fiindcă în anunţ scriau angajăm personal calificat şi harnic..." Mă îndepărtez, producînd în pardoseală tînguiri stridente, care aproape că îmi creează sentimente de vinovăţie, nu ştiu dacă sub presiunea atmosferei sau a privirii paznicului. Zîmbesc jenat, cu faţa spre şemineu; am sentimentul că lemnele sînt dinadins tăiate perfect egal şi poate lustruite puţin, ca să nu strice armonia întregului. Mai ales că inginerul a mers de nouă ori în patru ani pentru a convinge un bătrîn italian să-i vîndă şemineul, lucru care n-a fost posibil, pînă cînd moştenitorii bătrînului s-au mutat în apartamente, la Florenţa. În spate, Ionică îşi verifică telefonul de la brîu şi face un gest către ochelari, dar renunţă în ultima clipă, apoi se aşază liniştit pe scara în stil gotic francez. Acum abia îmi pot imagina casa locuită, cu inginerul stînd la birou, ţinînd un ziar în mînă. Ca o confirmare, muzeograful ascultă uşor amuzat intervenţiile paznicului şi ştiu că şi el vede în acesta dovada vie a existenţei familiei Minovici. Paznicul continuă să sporovăiască în şoaptă, dar răspicat, despre ce-i place şi ce nu, ce-a fost şi ce-o să fie. În faţa lui, pesemne că ascultă chibzuit şi regina virgină a Angliei, Elisabeta, străjuită de rama unui tablou despre care se spune că a fost achiziţionat în trei rate. Ce părere o avea Ionică? N-am aflat de la el decît ce-i sugerează anumite timpuri ale verbelor, cum au decurs alte întîlniri cu presa la muzeu şi că nu-i plac discotecile în parc "cu tot felul de bubuieli, că nu se-aude muzică, doar bum-bum..." Nu mai urc la "al doilea tur" în dormitorul familiei, ar trebui să-l ridic pe Ionică de pe scara gotică şi asta mi-ar displăcea. Pare să-şi fi găsit locul. Mai rămîn puţin să ascult taifasul neafectat al celui care era un ghid autentic cînd doamna Ligia Minovici era indisponibilă şi nu putea primi vizitatorii. Peste cîteva minute, ne strîngem simplu mîna, nu înainte ca Ionică să mă prevină că sînt unele lucruri pe care nu merită să-mi consum pixul. Merg pe mîna lui şi nu spun care.