Cuminte despre Cuminţenia Pămîntului
Nu e de mirare că decizia de achiziţionare, de către statul român, a lucrării lui Brâncuşi Cuminţenia Pămîntului stîrneşte atîtea controverse. Statul, prin Ministerul Culturii, pune la dispoziţie cinci milioane de euro. Alte şase milioane de euro ar urma să se strîngă prin subscripţie publică. De fiecare dată cînd se joacă pe coarda naţional-patriotică se iscă diverse polemici. În ultima săptămînă, în presă şi pe reţelele de socializare au apărut nenumărate comentarii cu privire la iniţiativa Ministerului Culturii. Cei mai mulţi o susţin. Sînt, însă, şi numeroşi comentatori care cred că e inutil ca statul să recupereze această lucrare de artă clasată „tezaur“. Dezbaterea a început acum mai bine de un an, atunci cînd proprietarii statuii, intraţi în posesia obiectului de artă în urma unui proces de retrocedare controversat, au anunţat că vor s-o vîndă şi că au şi un posibil cumpărător dispus să plătească douăzeci de milioane de euro.
● E una dintre ultimele lucrări de mare valoare ale lui Constantin Brâncuşi rămase în România. Lucrarea este protejată de Legea patrimoniului naţional mobil şi este clasată drept „tezaur“. Asta înseamnă, printre altele, că proprietarul nu are dreptul să scoată obiectul de artă de pe teritoriul României. Legea datează din anul 2000, deci dinaintea aderării la UE. În lege se foloseşte termenul de „export“ – un termen care nu mai există în vocabularul intracomunitar. Poate sau nu poate proprietarul Cuminţeniei… să ducă obiectul de artă în Marea Britanie, să-şi decoreze vila sau să-l expună, să zicem, la Tate? Ambiguitatea legii îl poate îndreptăţi să spere că, dacă va fi prins, va putea justifica scoaterea lucrării în afara graniţelor, invocînd tocmai dispariţia graniţelor şi piaţa unică; desigur, în interpretarea iniţiatorilor, obiectele de tezaur constituie excepţii şi ele nu pot părăsi definitiv teritoriul României. Uneori, cînd s-au constatat astfel de „exporturi ilegale“ – de pildă, în cazul brăţărilor dacice –, statul român a reuşit să le recupereze. Dar, orice s-ar spune, legea e ambiguă. Pe de altă parte, obiectele de tezaur nu pot fi valorificate de proprietari decît în condiţiile în care statul îşi exercită dreptul de preemţiune.
● De ce e important ca această lucrare să rămînă în ţară – şi într-o instituţie a statului? În primul rînd, pentru că un proprietar privat nu poate fi obligat s-o expună. Pe cînd, odată intrată în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă, ar putea fi văzută de mii de oameni şi „exploatată“ cultural şi turistic.
● Situaţia s-a schimbat esenţial faţă de anul trecut. În primul rînd, preţul total plătit este de aproape două ori mai mic decît ceruseră iniţial proprietarii. Argumentul că suma cerută de proprietari e mult prea mare nu (prea) mai ţine. În al doilea rînd, reprezentantul legal al proprietarilor, o firmă privată de licitaţii, s-a retras din „afacere“ lăsînd să se înţeleagă că nu va obţine profit din vînzarea unui obiect de patrimoniu pe bani publici. În al treilea rînd, în „proiectul“ de achiziţie parteneri sînt şi cetăţenii. De la „Daţi un leu pentru Ateneu“ încoace, ar fi pentru prima dată cînd se iniţiază un gest cultural prin participarea civică.
● În fine, ar fi pentru prima dată cînd statul, prin Ministerul Culturii, îşi exercită dreptul de preemţiune şi recuperează un obiect de artă de mare valoare. Atenţie: dreptul la preemţiune trebuie înţeles în contextul protejării patrimoniului mai degrabă ca o obligaţie.
● Nu în ultimul rînd, statul român s-a obligat, prin lege, să construiască un Muzeu Naţional Brâncuşi. Va fi mai degrabă un muzeu virtual, cu opere reproduse sub formă de hologramă, şi un centru de cercetare/reflecţie, căci nu sînt multe lucrări în ţară pe care le-ar putea expune. Desigur, există deja un acord de principiu cu Atelierele Brâncuşi de la Centrul Pompidou din Paris. Dar n-ar strica să avem măcar Cuminţenia…
● Înţeleg foarte bine reacţiile negative ale artiştilor independenţi. Aceşti creatori sînt de ani de zile în aceeaşi situaţie de precaritate şi insecuritate. Li s-a refuzat mereu accesul la resurse. Lucrează într-un mediu competitiv, dar sărac. A pune în joc o sumă aproape echivalentă cu bugetul oferit de stat pentru producţiile independente e, pentru ei, o sfidare.
● Controversa de acum îmi aminteşte de „cazul“ caietelor lui Cioran, scoase la vînzare la o casă de licitaţie de la Paris acum cîţiva ani şi achiziţionate, pe o sumă deloc neglijabilă, de un cetăţean român înstărit şi bine intenţionat care a reacţionat, după cum a povestit, de ruşine că statul nu e capabil să-şi mobilizeze resursele şi pentru a introduce în circuitul public naţional nişte documente considerate de importanţă majoră pentru înţelegerea operei marelui gînditor. E bine cînd cineva (altcineva!) are grijă de cultura naţională. În ce măsură sînt dispuşi cetăţenii să ducă, şi ei, mîna la portofel?
● Între timp, ansamblul monumental Calea Eroilor de la Tîrgu-Jiu, creaţie exemplară a lui Brâncuşi, e tot acolo, neclintit. Prost întreţinut, cu lucrări de restaurare făcute de mîntuială. Şi la periferia tuturor circuitelor culturale şi turistice importante.
