„Citiţi acest roman, poate că veţi începe să scrieţi“ - interviu cu Matei VIŞNIEC
Prozator, poet, dramaturg, lui Matei Vişniec îi place să testeze limitele genurilor literare. Cu romanul Negustorul de începuturi de roman a cîştigat Premiul „Augustin Frăţilă“ pentru cartea anului. O carte despre cum se scrie o carte. Un roman ca un ochean întors. Sau ca o călătorie, după cum spune chiar autorul.
O călătorie în timp, o călătorie în lumea romanului, dar şi o călătorie în lumea actualităţii, pentru că unul dintre personajele din carte face inventarul ororilor care se produc pe planetă. E şi o călătorie în propria mea experienţă de scriitor. Sau o călătorie prin cafenelele Europei. E, în orice caz, un roman-caleidoscop în care încerc să demontez mecanismele ficţiunii. Toţi avem imaginaţie, fantezie, dar, uneori, nu le folosim. E, cum ar veni, şi un roman-atelier: citiţi acest roman, poate că veţi începe să scrieţi.
Cartea a fost premiată de bloggeri pe baza unei liste scurte alcătuite de critici literari. Cum e să fiţi judecat de cititorii tineri?
Faptul că am, iată, un public tînăr îmi face bine, îmi dă o energie extraordinară. Mereu mi-am spus că atunci cînd o carte traversează frontiera dintre generaţii înseamnă că e pe drumul cel bun. Tot aşa simt şi cînd tineri de douăzeci, douăzeci şi cinci de ani vor să joace piese de teatru pe care le-am scris acum treizeci de ani. Asta înseamnă că au ajuns la destinatar făcînd un ocol de trei-patru decenii. Mi se pare interesantă această formulă de jurizare. Este vocea cititorilor avizaţi. Sînt douăzeci de bloggeri care au dat celor cinci romane nominalizate nişte note. Am citit şi eu romanele nominalizate – lucrurile au ieşit la limită, toate cărţile reţinute în finală sînt foarte bune. Unul dintre motivele pentru care am revenit acum în România a fost să-mi întîlnesc cititorii. Bine, nu m-am despărţit niciodată de limba română, romanele le scriu în continuare în română, chiar dacă, în Franţa, unde trăiesc, scriu teatru în franceză. Însă am vrut să descopăr cine sînt cititorii de aici. Şi, mai ales, am venit în România pentru că l-am cunoscut pe Augustin Frăţilă şi mi-a fost prieten.
Negustorul de începuturi de roman e o carte specială, cu o structură narativă specială. Cum aţi construit, de fapt, această carte?
Pentru mine romanul este construcţie, este arhitectură, este un joc cu volumele, cu diferite tipuri de text. Am scris şi un roman linear odată – Domnul K. eliberat –, dar celelalte romane, toate, se joacă cu această arhitectură. Sînt mari scriitori care cred că un roman e o catedrală – o construcţie complexă în care trebuie să intre şi orga, în care trebuie să încapă cît mai multă lume, în care trebuie să pătrundă lumina, dar să conţină şi zone de obscuritate etc. Romanul este pentru mine regele genurilor literare şi nu degeaba marile culturi se impun mai ales prin roman. Sigur, uneori poezia poate trece în primul plan. România are acest handicap: poezia românească e foarte puternică, dar romanul încă nu a reuşit să pătrundă suficient în Occident ca să consolideze faima literară – aşa cum romanul latino-american a venit la un moment dat ca un tsunami peste Europa. Acum se impune romanul nordic, de pildă.
Dar dumneavoastră cînd v-aţi hotărît să scrieţi proză? Cum aţi trecut de la poezie la teatru şi de la teatru la proză?
Prima tentativă de a scrie proză datează de pe vremea cînd încă trăiam în România. Sigur că am început cu poezia, apoi am scris teatru, şi apoi, prin 1980, am scris primul roman, Cafeneaua Pas-Parol. Voiam să fiu un scriitor. Şi mă gîndeam că un scriitor e un scriitor… Adică: nu voiam să-mi dau o etichetă unică de poet. Un scriitor se joacă uneori cu genurile literare. În definitiv, toate aceste genuri literare sînt copiii scriitorului: că e proză, că e dramaturgie, că e poezie, că e eseu – de ce să nu-ţi încerci mîna în toate aceste zone? Uneori e şi un exerciţiu de igienă mentală, un mod de a vedea dacă eşti capabil să scrii o culegere de proză scurtă, de pildă. Pentru mine e o plăcere să trec de la un gen la altul. Le iubesc pe toate în egală măsură. Sigur, n-am scris decît cinci volume de poezie, cu timpul, poezia s-a mai rarefiat. Dar romane am mai scris şi voi mai scrie. E şi o întoarcere la limba română. Stînd departe de România am învăţat să apreciez mai mult limba română. Această limbă constituie toată averea mea de cetăţean român plecat să trăiască în străinătate.
E o alegere conştientă? Cum hotărîţi ce scrieţi?
Poezia o scriu în general pe mici carnete de mînă în cafenele. Sînt uneori doar nişte note spontane – e un raport sincer, visceral, cu limba română. Teatrul îl scriu sistematic în franceză de cînd m-am mutat acolo, pentru că limba franceză m-a disciplinat atît de tare încît, scriind în franceză, e ca şi cum ţi-ai asuma un fel de cod stilistic. Limba franceză înseamnă să vrei să spui multe lucruri cu puţine cuvinte, să faci economie de mijloace, dar să fii eficient la nivelul imaginii. Această limbă franceză pe care Cioran o detesta – spunea că e ca o cuşcă – mie îmi face bine. Romanul însă e libertatea totală. E revenirea la adolescenţă, la posibilitatea de a inventa, de a jongla cu cuvintele. Altminteri, limba mea e, poate, nu neapărat veche, dar, oricum, fixă, eu n-am intrat în codurile mai noi ale limbii române care deraiază uneori spre vulgaritate. Poate că asta au remarcat şi aceşti bloggeri – faptul că încerc să conserv limba română. De altfel, cred că asta ar trebui să facă şi Academia Română: să apere limba de invazii inutile de neologisme şi mai ales de vulgaritate.
Simţiţi, din Franţa, aceste invazii? Vă deranjează atît de tare?
Simt în măsura în care citesc presa în limba română sau cînd ascult la radio emisiuni româneşti sau cînd urmăresc la televizor diverse dezbateri. Simt că limba română e în acelaşi timp asediată. Există o generaţie care crede că prin vulgaritate se poate ajunge la naturaleţe sau la firesc. Ceea ce nu este adevărat. Uneori nu poţi să fii nici măcar agresiv folosind cuvinte agresive. Mult mai destabilizator poţi fi printr-o situaţie interesantă decît prin cuvintele însele care, uneori, se chircesc şi ele sub greutatea vulgarităţii.
Cea mai recentă carte a dumneavoastră e Omul din care a fost extras răul. De fapt, e o trilogie: sînt trei piese de teatru sau trei eseuri despre raportul nostru cu lumea. Ce le leagă?
O dorinţă de a merge spre un teatru de actualitate şi social. Piesa care dă titlul volumului e un fel de fabulă filozofică. M-am gîndit că noi, oamenii, am ajuns să coabităm cu Răul, aproape că recunoaştem răul ca fiind un partener cu care trebuie să valsăm. Neputînd să-l eradicăm, sîntem în situaţia de a negocia cu el. O altă piesă e un omagiu adus mişcării Dada. Anul viitor se împlinesc o sută de ani de cînd a izbucnit Dada, care a spart toate reperele în artă. Sînt scriitori care au venit din România, pictori etc. Tristan Tzara e personaj principal, e un om fără de care Dada n-ar fi putut exploda. În fine, a treia piesă e despre război. Revizitez acolo un mit vechi, Hecuba. Piesa asta se joacă deja, la Sibiu.
Sînteţi cel mai jucat dramaturg român contemporan. Piesele dumneavoastră se joacă şi în Franţa, şi în România, şi în multe teatre din lume. De ce simţiţi nevoia să publicaţi, periodic, şi volume de teatru?
Mi se pare esenţial ca teatrul să circule şi în volum. Eu nu scriu numai pentru trupele care vor să joace piesele mele, eu scriu şi pentru cititori. Eu cred că teatrul poate fi un gen literar pe care oamenii să-l iubească. Te poţi îndrăgosti de genul literar numit teatru. Eu în adolescenţă citeam cu mare plăcere Ionescu, Beckett, Dürrenmatt. Teatrul lui Lovinescu mi-a plăcut foarte mult. Sau al lui Sorescu. Sigur, nu toţi dramaturgii sînt plăcuţi la lectură. Unii scriu doar pentru scenă, unii scriu scenarii teatrale – deci cititorii rămîn cu foarte puţin. Dar mulţi dramaturgi scriu şi pentru a fi citiţi, pur şi simplu. Eu am scris multe volume de teatru scurt tocmai pentru că mă adresez acestor oameni care vor să facă teatru şi au nevoie uneori de texte simple sau scurte care să le permită cît mai multă libertate.
Chiar dumneavoastră porniţi de la prezumţia că „piesele de teatru nu se prea citesc“. Pe coperta a patra a cărţii faceţi o pledoarie pentru teatrul în formă literară, care începe cu un avertisment: „Cititorule, nu-ţi fie teamă de genul literar numit teatru. O piesă de teatru poate fi citită ca o bună pagină de literatură, ca un roman, ca o nuvelă, ca un poem“. De ce aţi simţit nevoia acestui avertisment?
Tocmai pentru că e important ca unui om care-ţi oferă cinci minute într-o librărie şi întoarce cartea ca să se uite pe coperta a patra să-i cadă privirea pe o frază esenţială. Sîntem într-o perioadă de competiţie extraordinară. Se publică atît de multe cărţi încît e uneori nevoie ca cititorii să fie ghidaţi. Apoi pot decide: iau cartea sau nu? Dacă i se pare interesant acest exerciţiu pe care i-l propun o va cumpăra. Şi îi mai spun ceva cititorului: poţi fi propriul tău regizor. Citeşte şi imaginează-ţi montarea. Vei simţi că ai pus în scenă piesa pe care o citeşti. O piesă de teatru se adresează unei multitudini de viziuni scenice. Iată pariul pe care mi-l propun.
Sigur că nu e treaba autorului să dea sfaturi cititorilor săi. Totuşi: cum ar trebui abordate aceste piese?
O piesă poate întotdeauna să rămînă o pagină de literatură. De pildă, Caragiale: multă lume, inclusiv eu, a citit piesele sale înainte să vadă spectacole după aceste piese…
Şi totuşi, cum e să vă vedeţi piesele montate? E diferit de ce v-aţi închipuit atunci cînd le-aţi scris?
Întotdeauna mi-a făcut mare plăcere să văd cum sînt montate piesele mele, să descopăr ce găseşte regizorul în piesele mele, ce taie, ce adaugă, cum distribuie personajele. Am văzut recent o montare la Teatrul din culise după Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, un spectacol extraordinar jucat într-un café-théâtre de o trupă tînără… Marea mea victorie e cînd un regizor se foloseşte de textele mele, îşi ia toată libertatea, dar nu denaturează sensurile profunde ale textelor.
V-aţi simţit vreodată trădat de un regizor sau de un actor? Aţi simţit vreodată nevoia să interveniţi în abordarea scenică?
N-am făcut asta niciodată. Cînd sînt invitat să-mi spun părerea o fac, dacă am timp. De cîteva ori mi s-a întîmplat să văd cum regizorul a luat-o pe contrasens. Sînt, în piesele mele, nişte didascalii, nişte indicaţii scenice, care sînt vagi, dar care îţi dau o idee despre intenţiile autorului. Dacă pleci de la Bucureşti spre Constanţa, de pildă, e bine să n-o iei pe la Piteşti. E de preferat să urmăreşti săgeţile, indicatoarele. S-a întîmplat să dau şi peste asemenea regizori care nu au ştiut să urmărească indicatoarele. Dar aceste cîteva eşecuri nu contează.
interviu realizat de Matei MARTIN şi difuzat la Radio România Cultural
Foto: Mădălina Raicu
