Ce-ar fi să nu ne mai prefacem?

Apocalipsa climatică e pe drum. Ca să fim pregătiți pentru ea, trebuie să recunoaștem că n-o putem împiedica.

„Există speranță nemărginită, dar nu pentru noi“, ne spune Kafka. Este o maximă mistică adecvată pentru un scriitor ale cărui personaje se străduiesc să atingă țeluri aparent realizabile și care, în chip tragic sau amuzant, nu izbutesc niciodată să se apropie de ele. Însă eu am impresia că în lumea noastră din ce în ce mai sumbră opusul remarcii ironice a lui Kafka e la fel de adevărat: Nu există speranță decît pentru noi.

Mă refer, desigur, la schimbările climatice. Efortul de a ține în frîu emisiile de carbon la nivel global și de a împiedica planeta să se topească are ceva din proza lui Kafka. Țelul e limpede de treizeci de ani și, în ciuda strădaniilor noastre pline de rîvnă, în esență nu ne-am apropiat deloc de atingerea lui. Astăzi dovezile științifice sînt aproape de necontestat. Dacă ai mai puțin de șaizeci de ani, ai mari șanse să fii martorul unei destabilizări radicale a vieții pe pămînt – scăderi masive ale recoltei agricole, incendii apocaliptice, economii prăbușite, inundații gigantice, sute de milioane de refugiați ce își părăsesc regiunile devenite nelocuibile din pricina temperaturilor extreme sau a secetei permanente. Dacă ai mai puțin de treizeci de ani, vei vedea cu certitudine toate astea.

Dacă îți pasă de planetă și de oamenii și animalele care trăiesc pe ea, există două moduri în care poți judeca problema: să speri în continuare că de fapt catastrofa poate fi împiedicată și să te simți din ce în ce mai frustrat sau mai înfuriat de pasivitatea oamenilor sau să accepți că dezastrul e inevitabil și să începi să te gîndești la ce mai poți spera.

Manifestările speranțelor nerealiste continuă să abunde chiar și acum, cînd e atît de tîrziu. Rareori se întîmplă să treacă o zi în care să nu citesc că a venit momentul „să ne suflecăm mînecile“ și „să salvăm planeta“, că problema schimbărilor climatice poate fi „rezolvată“ dacă ne vom mobiliza voința colectivă. Deși probabil că un asemenea mesaj era încă valabil în 1988, cînd datele științifice erau foarte clare, în ultimii treizeci de ani am eliberat în atmosferă la fel de multe emisii de carbon ca în ultimele două secole de industrializare. Lucrurile s-au schimbat, dar, cumva, mesajul a rămas același.

În plan psihologic, această negare are sens. În ciuda revoltătorului fapt că în curînd voi fi mort, trăiesc în prezent, nu în viitor. Dacă are de ales între o abstracțiune alarmantă (moartea) și dovada liniștitoare a simțurilor mele (micul dejun!), mintea mea va prefera să se concentreze pe cea din urmă. În același fel, planeta e, ca prin minune, încă intactă, încă „normală“ în esența ei – anotimpurile trec unul după altul, vine un nou an electoral, pe Netflix apar noi comedii –, iar pentru mintea mea prevenirea colapsului ei este o problemă chiar mai greu de asimilat decît moartea. Alte genuri de apocalipsă, fie că e vorba de una religioasă, termonucleară sau provocată de un asteroid, au cel puțin precizia binară a morții: în clipa asta lumea există, în clipa următoare a dispărut pentru totdeauna. Apocalipsa climatică este, dimpotrivă, una încîlcită. Va lua forma unor crize din ce în ce mai acute ce se vor combina haotic pînă cînd civilizația va începe să cedeze. Lucrurile vor merge din ce în ce mai rău, dar poate că nu foarte curînd și poate că nu pentru toată lumea. Poate că nu pentru mine.

Totuși, în unele cazuri negarea aceasta este voită. Răul pe care îl reprezintă poziția Partidului Republican asupra climatologiei este binecunoscut, dar negarea își face loc și în programele politice progresiste sau cel puțin în retorica acestora. Noul Acord Verde (Green New Deal), cadrul de acțiune al cîtorva dintre cele mai consistente propuneri avansate pentru rezolvarea problemei, este catalogat în continuare drept ultima noastră șansă de a evita catastrofa și de a salva planeta prin intermediul unor proiecte gargantuești, ce implică energia regenerabilă. Multe dintre grupurile care susțin aceste propuneri utilizează limbajul specific „opririi“ schimbărilor climatice sau dau de înțeles că încă mai avem timp să le împiedicăm. Spre deosebire de forțele politice de dreapta, stînga se mîndrește cu faptul că stă să-i asculte pe climatologi, care admit într-adevăr că, teoretic, catastrofa poate fi evitată. Dar se pare că nu toată lumea îi ascultă cu atenție. Accentul se pune pe cuvîntul teoretic.

Atmosfera și oceanele noastre pot absorbi doar o anumită cantitate de energie înainte ca schimbările climatice, accentuate de diversele bucle de feedback, să scape cu totul de sub control. Opinia comună a oamenilor de știință și a celor care fac politica de mediu este că, dacă temperatura medie globală va crește cu peste două grade Celsius (poate ceva mai mult, dar, în egală măsură, poate ceva mai puțin), o să trecem de punctul în care orice intervenție devine inu-tilă. I.P.C.C. – the Intergovernmental Panel on Climate Change (Grupul interguvernamental de experți în evoluția climei) – ne informează că, pentru a limita creșterea la mai puțin de două grade, nu este suficient să inversăm tendința dominantă din ultimele trei decenii. Trebuie să ne apropiem de un nivel net al emisiilor egal cu zero la nivel global în următoarele trei decenii.

Asta e o cerință greu de satisfăcut, ca să nu spunem mai mult. Ea implică, de asemenea, să avem încredere în calculele celor de la I.P.C.C. Unele studii noi, prezentate luna trecută în Scientific American, demonstrează că, departe de a exagera pericolul schimbărilor climatice, climatologii i-au subestimat gravitatea și ritmul de evoluție. Pentru a estima creșterea temperaturii medii globale, savanții se bazează pe proiecții atmosferice complicate. Iau o mulțime de variabile și le rulează în niște supercomputere pentru a genera, să zicem, zece mii de simulări diferite pentru secolul viitor, cu scopul de a obține cea mai „bună“ predicție a creșterii temperaturii. Cînd un om de știință vorbește de o creștere de două grade Celsius, el doar enunță o cifră de care e foarte sigur: creșterea va fi de cel puțin două grade. În realitate, respectiva creștere ar putea fi mult mai mare.

Cum eu nu sînt om de știință, îmi fac propria proiecție. Rulez diverse scenarii în propriul creier, iau în calcul constrîngerile impuse de psihologia umană și de realitatea politică, țin seama de sporirea necontenită a consumului global de energie (pînă acum reducerile de carbon determinate de energia regenerabilă au fost mai mult decît contrabalansate de cererea consumatorilor) și număr scenariile în care acțiunea colectivă reușește să împiedice catastrofa. Scenariile respective, pe care le deduc din directivele celor ce fac politica de mediu și ale activiștilor, au în comun anumite condiții necesare.

Prima condiție este aceea ca absolut toate marile națiuni poluatoare să instituie măsuri de mediu draconice, să închidă o bună parte din infrastructura lor energetică și de transport și să își reorganizeze complet economia. Conform unui studiu recent apărut în Nature, emisiile de carbon provenite din infrastructura globală existentă, în cazul în care aceasta va fi utilizată pe parcursul perioadei sale normale de viață, vor depăși întreaga noastră „cotă“ de emisii stabilită – gigatonele de carbon care vor putea fi eliberate pe viitor în atmosferă fără a depăși pragul catastrofei. (Această estimare nu include miile de proiecte energetice și de transport noi, care au fost deja planificate sau sînt în construcție.) Pentru a nu depăși respectiva cotă, este necesară o intervenție de sus în jos nu doar în fiecare țară, ci pe întreg teritoriul fiecărei țări. Nu ar folosi la nimic să transformi New York-ul într-o utopie ecologică dacă texanii continuă să foreze după petrol și să conducă camionete.

De asemenea, acțiunile întreprinse de aceste țări trebuie să fie cele corecte. Este necesar să se cheltuiască sume masive din banii guvernelor, fără a-i risipi în vreun fel și fără a căptuși cu ele buzunarele cui nu trebuie. Aici e bine să ne reamintim de gluma kafkiană cu directiva Uniunii Europene privind biocombustibilul, care a determinat accelerarea procesului de despădurire în Indonezia pentru a crea plantații de palmier pentru ulei, precum și subvenționarea producerii etanolului drept combustibil în Statele Unite, din care s-a dovedit că n-au avut de cîștigat decît cultivatorii de porumb.

În fine, un număr copleșitor de oameni, inclusiv milioane de americani ce urăsc guvernul, trebuie să accepte fără a se revolta impozite mari și limitări drastice ale modului de viață cu care s-au obișnuit. Trebuie să accepte că schimbările climatice reprezintă o realitate și să aibă încredere în măsurile extreme adoptate pentru a le combate. Nu pot nega pur și simplu știrile care nu le plac, considerîndu-le false. Trebuie să lase la o parte naționalismul și resentimentele rasiale și de clasă. Trebuie să facă sacrificii pentru îndepărtatele națiuni periclitate și pentru îndepărtatele generații viitoare. Trebuie să fie îngroziți permanent de verile tot mai fierbinți și de dezastrele naturale tot mai frecvente, nu să se obișnuiască pur și simplu cu ele. Trebuie să se gîndească în fiecare zi nu la micul dejun, ci la moarte.

Fie că îmi spuneți pesimist sau umanist, eu nu cred că natura umană se va schimba fundamental în perioada imediat următoare. Pot rula prin proiecția mea zece mii de scenarii, dar în nici unul dintre ele nu văd cum s-ar putea atinge acel obiectiv de două grade.

Dacă e să judecăm după recentele sondaje de opinie, care arată că majoritatea americanilor (printre care și mulți republicani) sînt pesimiști în privința viitorului planetei, și după succesul unei cărți cum este zguduitoarea The Uninhabitable Earth (Pămîntul nelocuibil) a lui David Wallace-Wells, apărută anul acesta, nu sînt singurul care a ajuns la această concluzie. Însă difuzarea ei e întîmpinată în continuare cu rețineri. Unii activiști de mediu susțin că, dacă o să recunoaștem public că problema nu se poate rezolva, o să-i descurajăm pe oameni să mai întreprindă orice fel de acțiune menită să îmbunătățească lucrurile. Mie mi se pare un calcul nu doar arogant, ci și ineficace, dacă ținem seama cît de puține progrese în această direcție putem prezenta pînă azi. Activiștii care fac așa ceva îmi amintesc de liderii religioși care se tem că, fără promisiunea mîntuirii veșnice, oamenii n-o să se mai străduiască să se poarte bine. Din cîte am văzut eu, necredincioșii își iubesc aproapele la fel de mult precum credincioșii. Și mă întreb ce s-ar întîmpla dacă, în loc să negăm realitatea, ne-am spune nouă înșine adevărul.

În primul rînd, chiar dacă nu mai putem spera să scăpăm de cele două grade de încălzire, există în continuare o puternică motivație practică și etică pentru reducerea emisiilor de carbon. Probabil că pe termen lung nu va conta cît de mult vom depăși limita celor două grade: odată ce am trecut de punctul din care intervențiile devin inutile, lumea va începe să se modifice de la sine. Numai că pe termen scurt jumătățile de măsură sînt mai bune decît lipsa oricărei măsuri. Dacă ne reducem emisiile la jumătate, efectele imediate ale încălzirii vor fi întrucîtva mai puțin dure și vom amîna întrucîtva momentul cînd ea devine ireversibilă. Cel mai înfricoșător aspect al schimbărilor climatice este viteza cu care avansează, stabilirea unor noi recorduri de temperatură aproape în fiecare lună. Dacă acțiunea colectivă ar reduce numărul uraganelor devastatoare fie și cu unul singur, tot ar fi un țel ce merită urmărit.

De fapt, ar merita urmărit și dacă nu ar avea absolut nici un efect. Să nu fii capabil să economisești o resursă finită atunci cînd ai la dispoziție metode de economisire, să suplimentezi carbonul eliberat în atmosferă cînd știm foarte bine ce impact are asupra ei e pur și simplu greșit. Deși acțiunile unui singur individ nu au nici un efect asupra climei, nu înseamnă că ele sînt lipsite de sens. Fiecare dintre noi trebuie să ia o decizie morală. Pe timpul Reformei protestante, atunci cînd „sfîrșitul vremurilor“ era doar o idee, nu faptul oribil de concret din ziua de azi, exista o problemă doctrinară esențială: dacă trebuie să faci fapte bune pentru că astfel ajungi în rai sau trebuie să faci fapte bune pur și simplu pentru că sînt bune – fiindcă, în vreme ce raiul e o necunoscută, știi că lumea de aici ar fi mai bună dacă toată lumea ar face asemenea fapte. Pot să respect planeta și să îmi pese de oamenii cu care o împart fără să cred că asta mă va salva.

Mai mult decît atît, o falsă speranță de salvare poate face fără doar și poate rău. Dacă persiști în convingerea că putem evita catastrofa, te angajezi să înfrunți o problemă uriașă, și e necesar ca ea să devină prioritatea absolută a tuturor oamenilor și pentru totdeauna. În chip ciudat, unul dintre rezultate este un soi de automulțumire: cînd votezi candidați ecologiști, mergi cu bicicleta la muncă, eviți zborurile cu avionul, s-ar putea să simți că ai făcut tot ce puteai pentru singurul lucru care merită făcut. Pe de altă parte, dacă accepți realitatea faptului că în curînd planeta se va supraîncălzi pînă la un punct ce va pune în pericol întreaga civilizație, ar trebui să faci mult mai multe.

Resursele noastre nu sînt nelimitate. Chiar dacă investim o bună parte din ele într-un pariu cu bătaie maximă, reducerea emisiilor de carbon în speranța că astfel ne vom salva, ar fi o nechibzuință să le investim pe toate. Fiecare miliard de dolari cheltuit pe trenuri de mare viteză, despre care nu se știe sigur dacă sînt sau nu potrivite pentru America de Nord, e un miliard nealocat procesului de pregătire pentru dezastru, compensațiilor pentru țările afectate de inundații sau viitoarelor ajutoare umanitare. Fiecare megaproiect de energie regenerabilă ce distruge un ecosistem viu – programele de energie „verde“ ce se derulează în prezent în parcurile naționale din Kenya, giganticele proiecte hidroelectrice din Brazilia, construirea unor centrale fotovoltaice în spații deschise și nu în zonele locuite – erodează capacitatea de refacere a lumii naturale, care deja se luptă să supraviețuiască. Sărăcirea solului și deșertificarea, utilizarea excesivă a pesticidelor, distrugerea rezervelor naturale de pește ale planetei – în cazul acestor probleme e nevoie tot de voința colectivă și, spre deosebire de problema carbonului, stă în puterea noastră să le rezolvăm. Ca bonus, multe acțiuni de conservare a mediului ce nu pretind tehnologie înaltă (reîmpăduririle, menținerea pajiștilor, reducerea consumului de carne) pot reduce amprenta de carbon la fel de eficient ca transformările industriale masive.

Războiul total împotriva schimbărilor climatice are sens doar atîta timp cît poate fi cîștigat. Odată ce acceptăm că l-am pierdut, celelalte tipuri de acțiune capătă o semnificație mai amplă. Un exemplu direct și relevant îl constituie pregătirile pentru confruntarea cu incendiile, inundațiile și refugiații. Însă iminenta catastrofă sporește urgența aproape oricărei acțiuni de ameliorare a stării planetei. Pentru a se proteja în vremuri de haos, oamenii apelează mai degrabă la tribalism și la forța armelor, nu la domnia legii, iar cea mai bună cale de apărare împotriva unei asemenea distopii este menținerea unor democrații funcționale, a unor sisteme de legi funcționale, a unor comunități funcționale. Din această perspectivă, în prezent orice mișcare de instaurare a unei societăți civile, a unei societăți mai drepte poate fi considerată o acțiune semnificativă împotriva schimbărilor climatice. Asigurarea unor alegeri corecte este o acțiune împotriva schimbărilor climatice. Combaterea inegalității extreme în distribuția avuției este o acțiune împotriva schimbărilor climatice. Eradicarea mecanismelor de incitare la ură din rețelele sociale este o acțiune împotriva schimbărilor climatice. Instituirea unor politici imigraționiste, susținerea egalității de rasă și de gen, promovarea respectului față de legi și față de aplicarea lor, sprijinirea presei libere și independente, curățarea țării de arme de asalt – toate sînt acțiuni semnificative împotriva schimbărilor climatice. Pentru a supraviețui temperaturilor în creștere, fiecare sistem, fie că e vorba de universul natural sau de universul uman, va trebui să fie cît se poate de solid și de sănătos.

Și apoi mai intervine și problema speranței. Dacă speranța voastră pentru viitor depinde de un scenariu nebunesc de optimist, ce-o să faceți peste zece ani, cînd scenariul o să devină nefuncțional chiar și în plan teoretic? O să renunțați cu totul la planetă? Eu aș recomanda, apelînd la limbajul analiștilor financiari, un portofoliu mai echilibrat de speranțe, unele dintre ele pe termen mai lung, iar altele pe termen mai scurt. E foarte bine să lupți împotriva limitărilor naturii umane, sperînd să diminuezi răul extrem din viitor, dar e la fel de important să lupți la o scară mai redusă, să porți mai multe bătălii locale, în care ai speranțe mai realiste de victorie. Da, să continui să faci ceea ce e bine pentru planetă, dar în același timp să încerci să salvezi ceva anume, ceva de care ești atașat – o comunitate, o instituție, un loc sălbatic, o specie periclitată –, și să te simți îmbărbătat de micile tale reușite. Orice bine pe care îl faci acum are șanse să devină o barieră împotriva unui viitor mai fierbinte, dar cu adevărat semnificativ este binele făcut azi. Atîta timp cît ai ceva de care ești atașat, ai pentru ce să speri.

În Santa Cruz, unde locuiesc eu, există o organizație numită Homeless Garden Project. O fermă micuță din capătul de vest al orașului oferă locuri de muncă, instruire, sprijin și sentimentul de apartenență comunitară a populației de oameni fără adăpost din oraș. Nu le poate „rezolva“ acestor oameni problema lipsei unei locuințe, dar schimbă vieți, una cîte una, de aproape treizeci de ani. Întreținîndu-se parțial din vînzarea legumelor și fructelor organice, cei de acolo contribuie într-un sens mai larg la revoluționarea modului în care judecăm oamenii aflați la strîmtoare, pămîntul de care depindem și lumea naturală din jurul nostru. În timpul verii, ca membru al programului lor de agricultură susținută de comunitate (C.S.A. – Community-Suported Agriculture), mă bucur de varza creață și căpșunele livrate de ei, iar toamna, pentru că solul e viu și necontaminat, mici păsări migratoare își găsesc cele necesare traiului pe ogoarele lor arate.

S-ar putea ca, mai devreme decît i-ar plăcea să creadă oricăruia dintre noi, să vină timpul cînd sistemele de agricultură intensivă și de comerț internațional să se prăbușească, iar numărul oamenilor fără adăpost să îl depășească pe al celor care au unde locui. În acel moment, agricultura locală tradițională și comunitățile puternice nu vor mai fi doar niște termeni din jargonul liberal. Bunăvoința față de vecini și respectul pentru pămînt – cultivarea unui sol sănătos, administrarea înțeleaptă a resurselor de apă, grija față de agenții polenizatori – vor fi esențiale într-o perioadă de criză și în societatea care îi va supraviețui, oricare va fi ea. Un proiect ca Homeless Garden îmi dă speranța că viitorul, deși va fi cu certitudine mai rău decît prezentul, în anumite privințe s ar putea dovedi și mai bun. Dar, înainte de orice, îmi dă speranță pentru ziua de azi. 

(apărut în The New Yorker, 8 septembrie 2019)

traducere de Radu Pavel GHEO 

Jonathan Franzen este scriitor. Membru al Academiei Americane de Arte şi Litere. Autor a numeroase romane, printre care: Al 27-lea oraş (1988; Editura Polirom, 2007), Corecţii (2001; Editura Polirom, 2017), Libertate (2010, Editura Polirom, 2018) şi Puritate (2015, Editura Polirom, 2016). A publicat de asemenea cîteva volume de eseuri, cel mai recent fiind Sfîrșitul sfîrșitului lumii (Editura Polirom, 2019).

Foto: Shelby Graham