Brâncuşi, tot mai mare român
O gaşcă gălăgioasă tocmai a terminat de explorat şi dă din coate pe scări. Tupeistul grupului îi zice mototolului: "Du-te, bă, şi cere banii înapoi!". I-am văzut urcînd. Vizita lor a durat maxim 10 minute, cu tot cu schimbul de replici de la ghişeu şi vizionarea unei bucăţi din reportaj. Aud că i-a nemulţumit numărul fotografiilor expuse. 40 de bucăţi contra 4 RON. Doar n-or fi cetăţenii turmentaţi din documentarele pentru "Cei mai mari români"!? De căutau să se lămurească cu cine votează, poate că aveau dreptate să-şi ceară banii înapoi. Treaba cu fotografia lui Brâncuşi ar putea să buimăcească. Imaginile cu vederi din atelier sînt aproape identice. Doar lumina cade ba din faţa, ba din spatele obiectelor, umbrele modifică permanent ansamblul, sursele de lumină pun în valoare, pe rînd, alte lucrări. Relaţia dintre elemente (materiale, unelte, lucrări neşlefuite alături de lucrări finisate) e în continuă schimbare, planurile se înclină cu fiecare cadru, iar ferestrele lasă să pătrundă, egal, lumina şi întunericul. Nici hîrtie lucioasă, nici color, doar pete de lumină aruncate în colţurile unor fonduri jerpelite, în care contururile se pierd şi îşi dau o mînă de ajutor întru îndulcirea contrastelor şi reinterpretarea creaţiilor. Totuşi, celelalte două tipuri de fotografii completează cu succes imaginea artistului, imagine ce i-ar putea fixa locul în topul marilor români. Fotografia cu funcţie documentară, prin care Brâncuşi îşi dezvăluie lucrările neutru în contururi clare, stă faţă-n faţă cu autoportretul sculptorului. Acesta fie îşi propune un contact direct cu privitorul, fie se lasă surprins de obiectiv în timpul lucrului. În fiecare dintre cazuri, este dezvăluită relaţia artistului cu opera în care se integrează şi pe care o asimilează treptat, adăugînd noi elemente. Îl găsim în atelierul său, în 1922, cu spatele la lucrările definitivate puse în scenă prin jocul de lumină, orientat către imaginea pe care o închipuie materialului în care sculptează. Accentul cade pe mîna artistului care ţine unealta de lucru în mînă, expresia feţei fiind aproape imperceptibilă. În spate, undeva, umbra sa cu greutate pare o lucrare de cupru polisat, precum "Măiastra" de alături. Dar expoziţia nu se reduce, de fapt, la opera artistului-fotograf. Atelierul sculptorului rămîne adăpostul, templul esenţelor care se regăsesc în piatră sau metal. Cînd Dina Vierny i-a propus o expoziţie în care să-şi prezinte lucrările, Brâncuşi i-a răspuns: "Cum să scoţi obiectele din atelier? Trebuie privite aici, în lumina asta". Nu putea să se despartă de lucrările faţă de care simţea că are o responsabilitate şi pe care le acoperea cu feţe de masă să le protejeze de praf. Aşa încît, oul, somnul, zborul, sărutul sînt tot atîtea pretexte pentru desăvîrşirea operei sculptorului şi a fotografului. Frămîntările care se răsfrîng asupra sculpturilor lui Brâncuşi, prin reluarea aceloraşi teme în cadrul mai multor versiuni, se traduc în fotografie prin dozarea luminii ce dă viaţă fiecărei lucrări. Efectul este mereu acelaşi: respingerea fermă a convenţionalului şi atracţia către lumea simbolurilor. Am văzut gaşca ascultînd docil cînd unul dintre băieţi s-a apucat să citească din pliant, în timp ce se pregăteau să-şi încheie vizita. Îi interesa mai cu seamă de ce s-a apucat Brâncuşi să facă poze: "Asistînd la o şedinţă foto a lucrărilor sale, acesta observă că o sculptură din bronz nu mai are strălucirea obişnuită. Întrebat fiind ce s-a întîmplat cu lucrarea, fotograful declară cu naivitate că, pentru a obţine o fotografie bună, a trebuit să atenueze efectele luminoase ale bronzului prin pudrare. Furios, artistul îl goneşte pe fotograf, pentru ca din acel moment să înceapă să-şi fotografieze singur lucrările...". Se amuză cu toţii, Brâncuşi pare un tip destul de tare. Poate că misterul artistului n-a fost elucidat, dar el rămîne - cum s-a spus - un ţăran român. Mare român!
