"Blues-ul este întotdeauna despre adevăr” " <i>interviu cu Charlie Musselwhite -
Nu, încă mai încerc să-mi dau şi eu seama cînd a început totul. Ştiu doar că a fi muzician profesionist nu a fost niciodată un ţel al meu. Eu am vrut doar să cînt blues, dar niciodată nu am visat că muzica ar putea deveni chiar meseria mea. Însă mă bucur că s-a întîmplat aşa. V-a fost greu pînă să fiţi acceptat în lumea muzicienilor de blues negri? V-aţi confruntat cu prejudecăţi? Toţi muzicienii negri m-au încurajat, m-au sprijinit şi mi-au fost de mult ajutor de-a lungul carierei mele. Singura prejudecată peste care am dat a venit de la oamenii care scriau despre muzică. Din fericire, majoritatea au fost blînzi cu mine. Aveţi rădăcini choctaw sau cherokee? Cît de importantă este această moştenire şi cum se reflectă ea în muzica dvs.? Mama mea spunea că e cherokee. Dar eu n-am ştiut niciodată prea multe despre această cultură " ca să fi fost influenţat în vreun fel în muzica pe care o cînt. Cel puţin, nu din cîte îmi pot da eu seama. Dacă blues-ul cîntă despre adevăr " aşa cum aţi afirmat odată într-un interviu " mai poate fi acest gen atît de politic aşa cum era prin anii ’50-’70? Pentru ce mai "luptă" blues-ul zilele astea? Pentru adevăr. Blues-ul este întotdeauna despre adevăr. Blues-ul cîntă despre tot ce înseamnă viaţa însăşi. Aş spune că blues-ul este ceea ce îţi aduce consolare în vremuri grele şi este tovarăşul tău în vremurile bune. Ne-aţi putea vorbi despre problemele politice pe care le-aţi întîmpinat înregistrînd albumul Continental Drifter (1999), alături de cvartetul cubanez Quarteto Patria? N-am avut nici un fel de probleme, asta e doar o legendă. Am făcut înregistrările în Norvegia doar pentru că ne aflam cu toţii acolo participînd la Bergen Blues and Roots Festival. Aţi cîntat peste tot în lume, din State pînă în China, din Brazilia pînă în Australia; cum explicaţi faptul că blues-ul este atît de accesibil unor culturi muzicale atît de diferite? Eu cred că această accesibilitate se datorează faptului că blues-ul se cîntă din suflet şi atunci cînd cineva ascultă blues, chiar dacă nu înţelege cuvintele, recunoaşte emoţia. Iar emoţia se naşte acolo unde există comunicare. De altfel, este interesant şi faptul că oamenii care cîntă din suflet pot cînta împreună, chiar dacă nu pot purta şi o conversaţie. Oameni de oriunde pot comunica atunci cînd o fac cu inimile. Cum vă simţiţi cînd aceşti oameni din toată lumea vă consideră o legendă în viaţă a blues-ului? Sînteţi stînjenit, mîndru sau, poate, amuzat? Nu ştiam că oameni din toată lumea gîndesc astfel despre mine. Dacă e adevărat, atunci sînt surprins pînă la fericire şi foarte flatat. Sînteţi autorul din umbră al celui mai celebru şi mai adictiv solo de muzicuţă din istoria muzicii pop " pe cîntecul celor de la INXS "Suicide blonde". Aţi anticipat succesul melodiei cînd aţi lucrat împreună cu fraţii Farriss? Cum au ajuns să vă ceară colaborarea? Nu aveam nici o idee cine sînt INXS şi nici nu mi-a trecut vreodată prin cap că acel cîntec va ajunge atît de celebru. Eram într-un turneu prin Australia şi nu ştiu cum au făcut de mi-au dat de urmă, m-au sunat la hotel şi m-au întrebat dacă n-aş vrea să înregistrez cu ei. Îmi amintesc că ne-am distrat mult în studioul de înregistrări şi au fost cu toţii nişte tipi foarte, foarte simpatici. Prietenia dvs. cu John Lee Hooker " care era mai mare decît dvs. cu 27 de ani " este notorie; care ar fi cel mai valoros lucru învăţat de la el? M-a învăţat să nu ratez nici o ocazie pentru un rîs pe cinste. Lui John îi plăcea la nebunie să rîdă. Colaborarea dvs. cu Eddie Vedder pentru coloana sonoră a filmului Into the Wild, regizat de Sean Penn, este favorita mea. Cum a fost să lucraţi cu Eddie Vedder, el însuşi o legendă a grunge-ului, un supravieţuitor al unei perioade foarte tulburi? Eddie este un tip grozav. Un om foarte de treabă şi foarte relaxat. Nu pare niciodată că s-ar grăbi. Se bucură de viaţa pe care o are şi face totul pe îndelete. Probabil se află şi el printre cei care savurează un rîs pe cinste. Muddy Waters, Howlin Wolf, Eliades Ochoa, Ben Harper, Tom Waits... aţi colaborat cu toţi aceştia şi cu mulţi, mulţi alţii. Există vreun muzician alături de care v-ar fi plăcut să cîntaţi şi, dintr-un motiv sau altul, n-aţi apucat s-o faceţi? O, Doamne! Aş putea face o listă foarte lungă. Dacă m-aş putea întoarce în timp, mi-ar plăcea să-l întîlnesc pe Charlie Patton. Alt nume care îmi vine acum în minte este Magic Sam. Am fost buni prieteni şi am înregistrat împreună ca backing pentru Shakey Jake, dar mi-ar fi plăcut să fi lucrat cu el mult mai mult. "Nu ştiu decît un singur cîntec, pe care îl cînt mai lent sau mai dinamic sau îi schimb tonalitatea, dar este exact acelaşi cîntec pe care l-am cîntat toată viaţa. E tot ce ştiu." Afirmînd aceste lucruri sînteţi doar modest sau continua reinterpretare este chiar esenţa blues-ului? Aşa simt eu, aşa mi se pare mie. Sînt acest trup cu acest suflet şi cu această inimă care cîntă acest singur cîntec. Fiecare are propriul lui cîntec. Trebuie doar să-l găseşti. O ultimă întrebare, indiscretă: problemele cu băutura pe care le-aţi avut pînă în 1987 v-au influenţat felul în care cîntaţi acum la muzicuţă? Păi, îmi place să cred că acum cînt mai bine. a consemnat Marius CHIVU
