Îl revăd, în discuțiile noastre cu unii, sau chiar la recepțiile Institutului Francez de Înalte Studii din România. Mereu acolo, atunci cînd i se cerea să fie prezent: principala lui artă consta în această fidelitate pe care te puteai baza și care n-avea nevoie să mai fie exprimată. Prezent și tăcut: nu era dintre cei care ieșeau în evidență. Trebuia să mergi să-l cauți sau să-l provoci prin clarobscurul unde se găsea, disponibil, deschis, prieten.

Abordarea era simplă, te întîmpina cu o figură luminoasă strălucind a căldură și a tandrețe. N-avea cum să te lase indiferent. Imediat îl simțeai apropiat, în gînd. Dar și în cuvinte. Trăia limba noastră așa cum respira. Accentul îi era de-o puritate zguduitoare, cu, pe alocuri, într-un substrat de blîndețe, stranii vibrații masculine – punctul culminant al unei certitudini.

Pe chipul său, ochii, de neuitat, sclipitori și profunzi, sau ciudat de căscați, preț de o clipă, către o altă viziune a fiirii.

Dincolo de jocul verbal în care, în limba noastră, era un virtuoz, transmitea un întreg univers al vieții interioare. Însuflețit de pasiunea de a cunoaște, se putea uita la nesfîrșit la om, la spectacolul și la fantomele sale. Se uita pentru a participa la mister. Era exact opusul unui spectator absent, al unui analist care caută, reținut, detalii. Pasiunile, viața, drama metafizică a condiției noastre umane, le știa bine, frate întru destin, autoeliberator și benefic celuilalt; cu totul altceva decît un moralist, era un tovarăș al umanității.

Tovarăș de o rară calitate: omul, opera, ambele nuanțate, în tușe de învăluire, de impregnare, descoperă, într-un farmec durabil, o căldură a intimității și certitudinea reconfortantă a unui echilibru. Ce e în inima acestui secret? Mare parte a universului său interior îl citește în meditația sa despre femeie. Ea este calea sa pentru a atinge exprimabilul lucrurilor. Dar inflexibila blîndețe a căutării sale, această siguranță de sine pe care o avea de a nu se rătăci, mi se pare, în evocarea anilor mei românești în care-mi place să-l regăsesc, le văd trăgîndu-se dintr-o puternică expresie a pămîntului său, a acelor pămînturi de ape din Delta Dunării, de unde-a venit și unde se petrece, într-o monotonie a eternului, cea mai extraordinară și de neuitat nuntă a cerului, a pămîntului și-a apelor. E însuși misterul ochilor săi…

Mihail Sebastian ar fi fost, în mișcarea intelectuală, progresul spiritual al țării sale, unul dintre cei mai siguri prieteni ai Franței. Sper că fostului director al acțiunilor culturale și de educație franceze în România îi va fi permis, aici, să aducă o mărturie asupra unei amintiri care i-a rămas la fel de dragi.

Și cîteva fapte de viață, care rămîn cea mai sigură probă. Tînăr licean care de-abia reușise să treacă în același timp și bacalaureatul, și examenul mutării în capitală, este remarcat de unul dintre oamenii care au marcat cel mai puternic tînăra generație românească antebelică. De-abia debarcat din Brăila natală, în Cuvântul lui Nae Ionescu, ale cărui tendințe sînt metafizic totalitare, scrie despre opere franceze, campion înflăcărat al creației noastre literare și al valorilor pe care le manifestă. Astfel i se deschid drumurile în viață. Studii universitare la Paris, unde e remarcat de maeștrii Facultății de Drept. Legătura cu Franța e, de acum, plenară. Imaginarul romanelor sale oscilează între Paris și București, și – o confesiune care mai bine ar fi să rămînă în penumbră – în Femmes („Femei“), o antologie de nuvele, din cele cinci eroine prinse pe jumătate în viața reală, pe jumătate în vis, cinci sînt franțuzoaice. În acest atașament e vorba de alegeri, Mihail Sebastian fiind, pentru Literele românești, ghidul cel mai sigur către universul proustian. O întîlnire de afinități, cu siguranță. Dar și Balzac făcea parte din lumea sa. Și cunosc puține lucruri atît de frumoase precum fatalitatea scopului său, în care această ființă, secretă și rară, se dedică cu toată noblețea în totalitate. Tocmai fusese numit la Universitatea din București pentru a preda literatura franceză: hotărîse să îi consacre lui Balzac cursul primului său an de predare magistrală. Lecția inaugurală trebuia să fie un omagiu balzacian, o reverență Franței. În acea seară, prietenii, studenții, tot cei care s-au strîns pentru a-l aplauda și pentru a-și trăi legăturile cu Franța, l-au așteptat în van. Cînd să iasă din casă, Mihail Sebastian a murit, în urma unui accident.

traducere de Matei MARTIN