Cartier-Bresson anunță, în 1952, în faimoasa sa carte Momentul decisiv, o nouă plasticitate în fotografie, ce rezultă din linii simultane create de mișcarea din fața obiectivului, linii pe care artistul le intuiește încă dinainte ca acestea să formeze echilibrul pe care îl caută. În epoca post-digitală, post-umanistă, Iosif Király prelungește această așteptare instinctuală, amînînd momentul decisiv pînă în reconstrucția digitală sau prin colaje de print-uri ale imaginii, pentru a marca procesul ce are loc în relația dintre memorie și fotografie.

Letting the days go by, water flowing underground este titlul ultimei sale expoziții gazduite de Galeria Anca Poterașu, inspirat de una dintre formațiile preferate ale artistului, Talking Heads. Refrenul same as it ever was are un ecou puternic în expoziția ce explorează modurile în care fotografia operează asupra timpului - oprind momentele în loc, documentînd și selectînd imagini dintr-o realitate complexă și nuanțată de amintiri și emoții. Same as it ever was.

Unul dintre cei mai cunoscuți artiști din România, Iosif Király este co-fondator al Departamentului de fotografie și imagine dinamică de la Universitatea Națională de Arte din București. În anii ’80, activează în rețeaua de mail-art, o mișcare internațională underground, inspirată de grupul Fluxus, iar după 1989 expune individual, în cadrul grupului subREAL, dar și în alte formule colaborative cu arhitecți, artiști vizuali și scriitori în muzee și galerii importante din toată lumea.

Cristina Stoenescu: Există o fotografie celebră cu Malraux, selectînd fotografiile pentru muzeul său imaginar, cu rînduri de reproduceri după opere de artă pe podea. Așa ne găsește și pe noi instalarea expoziției „Letting the days go by, water flowing underground”. Sutele de imagini din instalația „The Act of Seeing” stau întinse în fața peretelui unde nu încap decît 228 de cadre, care chiar și în număr redus trebuie să redea ideea de secvențialitate. Toate acestea recompun o singură lucrare din seria „Reconstrucții”, pe care o vedem pe unul dintre pereții principali ai galeriei, o scenă ca dintr-un vis din fața intrării spre Getty Museum din Los Angeles.


Iosif Király, Reconstrucții – LA Getty Museum, 2012–2020, print cu cerneală de arhivă pe dibond, 80 x 200 cm, Ed. 1_3 și 1 AP

 

Cum transformă Iosif Király sute de imagini într-un scenariu ce documentează un performance tăcut, un spectacol care nu are niciodată loc? Este de parcă ai avea la îndemînă un spațiu concentrat de reprezentare prin care reușești apoi să materializezi, (să regizezi, de fapt) o altă realitate.

Iosif Király: Realitatea, așa cum o percep eu, este compusă și ea din multe fragmente de imagini, sunete, uneori senzații tactile, olfactive etc. Acestea produc emoții mai subtile sau intense, care ulterior sînt comprimate și arhivate undeva în creier. După un timp, datorită unor stimuli externi, de multe ori neașteptați, aceste „pachețele“ sau „documente“ arhivate (ca să fac o analogie posibilă pînă la un punct cu funcționarea computerelor) se decomprimă, se interpolează cu experiențe, stări dobîndite între timp, dar și cu unele din momentul prezent și reapar sub formă de amintiri.

Mă interesează procesul în sine și încerc să îi dau o dimensiune vizuală și să îl împărtășesc privitorilor.

C.S.: Lucrările din seria „Sinapse” din expoziție prezintă imagini realizate în proiecte de documentare, mai ales în orașe post-industriale din România - Oltenița, Turnu Severin, Hunedoara - proiecte de fotografie desfășurate de-a lungul mai multor ani. Se observă cum se reduc linii de orizont și se adaugă altele pe măsură ce fostele fabrici se dărîmă. Care este distanța dintre tine și subiectele pe care le fotografiezi, între practica documentară, cea de a arhivare a imaginilor și exprimarea conexiunilor vizuale pe care le realizezi în momentul recompunerii imaginii?

I.K.: Activitatea mea fotografică se desfășoară pe mai multe planuri (practic, teoretic, educativ). Partea practică la rîndul ei este compusă din înregistrarea imaginilor și procesarea, prelucrarea, expunerea lor în diferite forme. De la începutul anilor ’90 am o activitate documentară neîntreruptă. Aparatul de fotografiat este tot timpul cu mine. Acest proiect documentar care este compus din zeci de mii de fotografii se numește „Indirect“, un fel de jurnal fotografic al cărui titlu sugerează că înțelegerea unei situații pe care o trăiesc, de cele mai multe ori, nu se produce instantaneu, ci în timp, odată cu reflectarea ulterioară asupra detaliilor și consecințelor sale. La fel se întîmplă și din punct de vedere vizual. Ochiul și creierul nu pot înregistra întreaga complexitate a unui moment și multe detalii trec neobservate pînă la revizitarea acelui moment prin intermediul fotografiilor făcute. Atunci timpul parcă se dilată, la fel ca percepția, însă aceasta este o relație indirectă cu realitatea, mediată de fotografii. Descopăr detalii pe care nu le-am observat în „real time“, la fel ca celebrul personaj-fotograf din filmul Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni (dar într-un mod mai modest și puțin cinematografic).  

Proiectul „Indirect“ este compus din instantanee, imagini personale făcute în România sau pe unde am mai călătorit și trăit de-a lungul anilor. O parte a lui este despre schimbările prin care a trecut societatea românească și peisajul natural și urban de la căderea comunismului. Dar nu despre momentele dramatice sau spectaculoase de care se ocupă în special fotojurnalismul este vorba aici, ci despre banalul cotidian, care poate fi la fel de complex și interesant, plin de detalii și înțelesuri ca și momentele eroice. Ca să se diferențieze de zona mai personală, această parte cu caracter documentar social a purtat de-a lungul timpului mai multe nume, în funcție de orientările pe care le aveau  proiectele componente: RO_Archive, Tinseltown, Triaj, D_Platform, Work etc. Dar pentru că sînt totuși om (nu o cameră de supraveghere sau mașina Google care străbate străzile din întreaga lume și înregistrează continuu) și am gînduri și sentimente, chiar atunci cînd documentez platforme industriale, pot descoperi anumite aspecte dincolo de cel documentar, care să reverbereze cu interesul general pe care l-am amintit mai înainte, despre memorie, situații sincrone, conexiuni între oameni, lucruri și evenimente etc. Astfel că după un timp pot să îmi extrag chiar din aceste proiecte inițial făcute cu scop documentar anumite imagini și detalii cu care să construiesc narațiuni și situații cu caracter personal, care să poată vorbi mai mult decît despre ce se vede în imagini. Contextul social devine un fundal pentru mici întîmplări sau întîlniri la care pot participa oameni, animale, obiecte, creîndu-se emoții și înțelesuri care nu ar exista dacă nu ar fi puse în relație unele cu altele. 

C.S.: Nici una dintre lucrările expoziției nu pretinde un raport 1:1 cu lumea redată în imagine. Fotografia devine din ce în ce mai complexă și stratificată: alegi fragmente din perspective diferite, folosind deopotrivă tehnici digitale de prelucrare a imaginii, cît și alipiri vizibile de fotografii în mediu analog, intervenții precise în suportul de print unde se ancorează linii din sîrmă color ca vectori de citire a imaginii, cum este cazul seriei „Sinapse”. Care sînt codurile, modurile de citire/parcurgere a imaginii fotografice pe care le propui?

I.K.: Limbajul artei contemporane este mai ambiguu și mai versatil decît - de exemplu -  codul morse sau chiar o limbă clasică sau modernă. Prin firele colorate ce leagă diferite fotografii eu sugerez posibile conexiuni și narațiuni nonliniare care s-ar putea construi cu ele. Dar privitorul poate face și alte conexiuni și găsi interpretări diferite. O operă de artă, dacă este de bună calitate, permite mai multe interpretări. Fotografiile instantanee (snapshots) sînt folosite în aceste lucrări așa cum un scriitor folosește cuvinte sau diferite construcții gramaticale. De multe ori cu aceleași cuvinte se pot construi propoziții sau fraze cu înțelesuri foarte diferite.


Iosif Király, detaliu din Sinapse_Dunăre, Porțile de Fier, 2016–2020, tehnică mixtă cu fotografie analog și digitală, 70 x 150 cm, ediție unică

 

C.S.: Există un timp al memoriei înregistrate și un timp afectiv al celor ce traversează evenimentele istorice împreună, nemediat, prezenți. În imaginile din seria „Bătrînii simt în oase schimbarea vremii” sînt prezente și fotografii din albumul familial, unele realizate chiar de tatăl tău, însoțite de detalii macro ale suprafeței pielii îmbătrînite, peisaje abstracte afectate de timpul ireversibil. Alegi două moduri de arhivare, de prezentare a imaginilor: metoda expunerii în diptic, o alăturare de imagini și o prezentare a unui dosar de arhivă, cu fotografii suprapuse, asemenea unui dosar personal. Ce motivează această aranjare și re-aranjare a propriilor fotografii cu imaginile de album?

I.K.: Acest proiect este poate cel mai intim din întreaga expoziție. Modul de folosire a fotografiilor din albumul de familie în relație cu detalii de textură de piele (ale acelorași personaje, respectiv părinții mei, dar după un interval de 50-60 de ani) a fost în primul rînd determinat de considerente vizuale. Am experimentat (ca de altfel în toată expoziția) diferite formule vizuale de a transmite anumite idei. Una ar fi cea de diptic de mari dimensiuni în care ambele imagini sînt alb-negru, iar cea din arhiva de familie este scanată după clișeul negativ. Cea de-a doua este varianta de montaj foto în care am folosit de fiecare dată o fotografie vintage alb-negru mică, cu marginea uneori zimțată, din arhiva personală, suprapusă peste o imagine color cu detaliu de piele. Corpul omului bătrîn fotografiat în detaliu (macro), cu toate cutele și urmele lăsate de timp, mi se pare foarte frumos și spectaculos. De cele mai multe ori, deși imaginile conțin foarte multe detalii, aproape că devin abstracte; ca unele peisaje de pe planete îndepărtate. Pe de altă parte, aceste fotomontaje pot fi citite și în cheie politică: părinții mei și foarte mulți din generația celor născuți în perioada interbelică, cînd au avut cea mai frumoasă vîrstă, s-au trezit dintr-o dată prizonieri într-un sistem politic ostil, mincinos și absurd. Părinții lor au fost etichetați „chiaburi“, iar lor li s-a pus cîte o ștampilă în cartea de muncă ca să nu mai poată fi angajați niciunde. Au fost nevoiți să fugă și să încerce să-și piardă urma într-un oraș muncitoresc unde nu îi cunoștea nimeni și să încerce să ia viața de la zero. Au trăit cei mai mulți și mai frumoși ani în acel context, care în anii ’60 s-a mai relaxat puțin și au încercat să se adapteze și să fie fericiți, să meargă în concedii cu cortul prin țară, să fie cît mai utili la locul de muncă, să se adapteze cerințelor societății respective. Iar dintr-o dată, cînd trecuseră deja de 60 de ani, s-au trezit din nou într-o altă realitate, unde au văzut la televizor că unii strigă că „dictatorul a fugit, libertate, democrație!“. Ultimii lor ani (9 în cazul mamei și 12 în cazul tatălui meu) i-am petrecut împreună, în același apartament. Aveau tot ce și-ar fi putut dori niște bătrîni de condiție materială peste cea medie. Nu erau singuri, ci în mijlocul familiei, vedeau cum sub ochii lor crește un nepot minunat, puteau viziona peste 100 de canale TV, puteau să aibă pe masă orice mîncare își doreau, puteau spune liber tot ce gîndesc; ar fi trebuit să fie foarte fericiți și totuși nu i-am văzut niciodată în toți acești ultimi ani așa de fericiți cum apar în fotografiile mici din albumul de familie, cînd, în groaznicii ani ’50, cutreierau cu motocicleta alături de alți prieteni și colegi motocicliști drumurile și pădurile din jurul Reșiței. Am vrut să introduc în aceste imagini o ecuație cu mai multe variabile: vîrsta, libertatea, fericirea, dictatura, corpul uman tînăr, dar și bătrîn.

Vedere din expoziție, Iosif Király, Batrînii simt în oase schimbarea vremii Nr. 6, 2018, diptic, print cu cerneală de arhivă, 94 x 216 cm, Ed. 1_5 și 1 AP

 

C.S.: Cînd în 1991 Baudrillard publică celebrul anunț „Războiul din Golf nu a avut loc”, el nu chestionează realitatea istorică a războiului. El pune sub semnul întrebării întreaga modalitate de reprezentare a acțiunilor politice, sociale și militare într-un context cu noi mijloace tehnologice care afectează scrierea istoriei în același timp în care o și înregistrează. Fotografia, arhiva, devin inerent politice. Există în expoziție de fapt o singură imagine racordată direct la un timp anume, „Echoes_Libertate 2B”, în sensul în care momentul 1989 e clar recognoscibil în fotografia omului de zăpadă construit de gardienii de pe lîngă o ambasadă din Bucureşti. Inserțiile cu detalii gravitează în jurul imaginii mari, un colaj atent cu doar alte patru imagini compuse cu momente post-1989.


Iosif Király, Echoes_Libertate 2B, 1989–2017, obiect foto, 129x90 cm, Ed. 1_5 și 1 AP

 

I.K.: În cazul acestei lucrări am folosit cîteva fotografii alb-negru din seria „Indirect”, realizate într-un interval de aproximativ 25 de ani. Am folosit un anumit tip de compoziție vernaculară pe care am văzut-o de multe ori în diferite case ale unor oameni în vîrstă: o fotografie de familie importantă, ce marchează de obicei momentul căsătoriei este înrămată și pusă la loc de cinste. Odată cu trecerea anilor și nașterea unor copii, nepoți, aceștia apar și ei prin fotografii mai mici ce sînt atașate/înfipte pe conturul interior al ramei, de cele mai multe ori peste sticlă și fotografia inițială.

Imaginea centrală cu omul de zăpadă, cu casca de militar și drapelul tricolor cu gaură în mijloc a fost făcută chiar în zilele de după Revoluția din decembrie 1989. Am încercat să sugerez prin cîteva conexiuni și alăturări cum entuziasmul și semnificația acelei perioade au fost alterate de-a lungul anilor de lungile ezitări și numeroasele dezamăgiri politice, de convulsii sociale urmate de blazare și emigrarea în masă, consecințe nebănuite și nedorite în acele momente inițiale de euforie. Întrebarea pe care mi-ar plăcea ca fotografia să o pună privitorilor este dacă rămîne constantă semnificația unei fotografii sau dacă aceasta se schimbă, odată cu trecerea timpului și modificarea contextului.

C.S.: O barjă numită PRESENT trece (pe un canal dintr-un oraș din Belgia) prin fața aparatului de filmat. În piața Universității, în 2014, pulberea de zăpadă se mișcă grafic, straniu, în bătaia unui vînt schimbător. Tatăl tău stă întins pe pat și respiră imperceptibil în timp ce, la fereastră, coada pisicii și pendulul unui ceas vechi de pe perete înregistrează timpul altfel. Descriu o serie de lucrări video, expuse în buclă prin spațiul galeriei, ca un déjà vu. De abia după momentul instalării mi-am dat seama cît de prezent este și sunetul lor, și asocierea cu imaginile prezentate - vîntul sună a frig, pietrele se macină încet și aleatoriu, ceasul cu pendul măsoară timpul exterior lucrării, cel al vizitatorului. De ce te-ai îndreptat acum spre video, expunînd pentru prima oară astfel de lucrări? Cum vezi diferitele curgeri de timp în lucrările tale fotografice în raport cu imaginea în mișcare?

I.K.: În îndelungata mea relație cu fotografia, am simțit uneori o anumită limitare și nevoia ca unele scene mai bine să le filmez decît să le fotografiez. În acele cazuri, conceptul lucrării putea fi mai bine servit folosind imaginea în mișcare. Totuși, abordarea este una de tip fotografic, cu camera video fixată pe trepied. Toate aceste filme sînt făcute pentru a fi privite în galerie, eventual în relație cu alte lucrări și nu din fotoliu în sala de proiecție. Din cele 4 filme din expoziție, unul este oarecum site-specific și necesită o prezentare mai specială; este proiectat pe pardoseală și, datorită texturii și denivelărilor pardoselii, se creează o senzație de trompe-l'oeil care trebuie văzută și experimentată la fața locului. Această prezentare pe verticală, ce reproduce modul în care a fost făcută filmarea, a fost sugerat de tine și a încununat buna colaborare pe care am avut-o pentru realizarea expoziției. Îți mulțumesc.

Vedere din expoziție, Iosif Király, Echoes_Libertate 2B (stînga) și Traces of a Winter Morning, video (dreapta)

 ***

Expoziția artistului Iosif Király, Letting the days go by, water flowing underground, curatoare Cristina Stoenescu, este un proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, ce poate fi vizitat în perioada 13 iunie – 25 iulie 2020 la Galeria Anca Poterașu în București, iar în luna octombrie în Cluj-Napoca, la MATCA artspace. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sînt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Galeria Anca Poterașu din București găzduiește din 2011 expoziții cu artiști români, cu un program curatorial extins mai ales în zona de fotografie, artă video și cross-media. Galeria organizează programe internaționale de rezidențe artistice și curatoriale în colaborare cu Asociația Română de Artă Contemporană (A.R.A.C.), participă la tîrguri de artă importante, realizează cataloage de artiști și încurajează colaborarea cu galerii, curatori și artiști din toată lumea. Pentru mai multe detalii, vă invităm să vizitați site-urile www.ancapoterasu.com și www.arac.ro.