Sezonul cultural Franța-România oferă contextul descoperirii reciproce a două culturi prietene. O mobilizare fără precedent de resurse umane și financiare face posibile aceste întîlniri. Care sînt mizele acestui program? Și ce revelații a produs? L-am întrebat pe Andrei Țărnea, comisarul român al sezonului cultural încrucișat Franța-România. 

Vocația sezoanelor e destul de simplă. E vorba de diplomație culturală. Franța organizează aceste sezoane de peste treizeci de ani. Pentru România e o premieră. Scopul e redinamizarea unei relații. Pînă acum, aceste sezoane au fost dedicate în special unor țări „exotice“: non-europene, din spațiul Americii Latine sau Asiei de Sud-Est, teritorii pentru care exista un interes politic economic major din partea Franței. România e prima țară din Uniunea Europeană căreia Franța îi dedică un sezon. E semnificativ, căci Europa trece printr-o criză identitară care ridică întrebări fundamentale. Deschiderea sezonului s-a suprapus cu celebrarea Centenarului României moderne. România există în parte și pentru că Franța i-a sprijinit nașterea la jumătatea secolului al XIX-lea. Și pentru că apoi a susținut România în perioada Primului Război Mondial, și după aceea. Această alianță a dus la o anumită afinitate culturală între cele două societăți latine. E o istorie de idei, acestea au circulat într-un anumit sens înspre România, influențînd ansamblul societății românești, nu doar estetica orașelor și un anumit stil de viață și modul de a construi instituțiile statului. Dar există o comunicare și în sens invers: avangarda românească în literatură și-n artele vizuale a influențat fundamental modul în care Franța vede lumea – inclusiv prin descoperirea spațiului estic, a unui spațiu european oriental ortodox diferit de spațiul predominant catolic și protestant francez.

Pe acest fond, misiunea sezonului nu a fost dificil de identificat. Ne-am temut că nu vom găsi suficiente elemente comune și o programare care să aibă sens atît pentru publicul francez actual, cît și pentru publicul românesc, o abordare în care să evităm un sezon-muzeu, adică un program în care să arătăm trecutul relațiilor comune. Unele preocupări ale societății românești de azi sînt de actualitate și în Franța: chestiuni care țin de raporturile cu autoritatea, de identitate, de cetățenie, de viitorul Europei, de modul în care tehnologia ne schimbă viețile – toate acestea au făcut obiectul unei atenții comune. A fost deci destul de simplu să găsim între patrimoniu și contemporan o linie de programare în care francezii și românii să se recunoască. Am primit mii de propuneri de proiecte, am operat o selecție, am reținut în jur de 400 de evenimente pentru sezon.

Care e „firul roșu“, care sînt elementele comune ale programării?

Am plecat de la patru termeni-cheie: latinitate, francofonie, Europa și creația contemporană. Am transformat acești termeni într-o serie de patru linii de programare. Prima se uită la relația dintre Est și Vest, la această istorie împărtășită româno-franceză care reflectă o anumită geografie în oglinda europeană, pentru Franța cu o deschidere spre spațiul atlantic, mediteranean, pentru România – spre spațiul balcanic, turc, slav-oriental; aceste deschideri vădesc o vocație pluriculturală fuzională. Inclusiv geografia se aseamănă: două țări în care există acest contrast între zonele costale, cosmopolite, și o tradiție rurală. Dincolo de diferențe, între Aveyron și Mărginimea Sibiului distanța nu e chiar atît de mare. Pasiunea pentru cultivarea tradițiilor, pentru brînza locală, de pildă, e aceeași. Există acel spirit autentic, încăpățînat, tradițional în ambele societăți, și el se reflectă inclusiv în cultură. La fel cum există, la celălalt pol, și deschiderea cosmopolită, perspectiva unei societăți mobile, globale. Și aici ajungem la o altă linie de programare care vizează creația contemporană în toate domeniile, căci vizăm și economia, start-up-urile de tehnologie, artele vizuale, muzica, dansul etc. A treia linie de programare se referă la teritoriu. Nu e o perspectivă neapărat geografică. Mă refer mai degrabă la relația urban-rural, centru-periferie, om-natură. E vorba și de întrebările pe care ni le punem în legătură cu modul de existență. Cum reinventăm Franța, România, Europa într un mod în care societățile noastre să răspundă imperativelor economiei globale și competiției pentru resurse etc.? Și ajungem la cea de-a patra linie de programare în care în centru se află creatorul. Și ne întrebăm ce rost, ce rol au creatorii în societățile noastre, cei care pun întrebări și dau răspunsuri uneori incomode.

Acestea sînt direcțiile pe care le urmărim. Evident, acest „plan“ permite o construcție flexibilă. România a început la Lyon cu o expoziție de icoane patrimoniale, a fost un proiect cu miză dublă. Am prezentat atît icoane din tradiția clasică, post-bizantină, cît și icoane pe sticlă, vernaculare, picturi naive considerate secole de-a rîndul o artă neînsemnată, arta povera. Noi ne-am propus să le redescoperim în forma lor naivă, dar extrem de autentică în relația de transfer între iconografia instituțională și existența unei anumite culturi religioase. În paralel, la Frac des Pays de la Loire am invitat cîțiva artiști români și francezi sub 30 de ani, cu arta lor extrem-contemporană.

Oubliez les clichés!“ – acesta e sloganul sezonului. Cum ați ajuns la el?

Nu l-am putut evita. În momentul în care am început să lucrez cu echipa franceză la comunicare îmi doream ceva simplu, elegant, instantaneu recognoscibil și pentru francezi, și pentru români. Și mi-am dat seama că, cu toată apartenența comună la Europa, cu toată răspîndirea la nivelul publicului educat a unor nume mari din literatură sau arte în ambele societăți, de fapt, numărul de personalități care pot face exercițiul unei recunoașteri comune e destul de redus. Asta și pentru că sezonul nu vizează exclusiv publicul educat, ci societatea în ansamblu. Am vrut deci să găsim o soluție grafică în stare să răspundă acestei nevoi de recunoaștere, dar să fie și contemporană. Dacă tot nu putem evita clișee gen Dracula ori Edith Piaf, atunci hai să le adoptăm și să le folosim. A fost un pariu – un pariu cîștigător, astăzi pot deja să spun asta – de a încredința unui tînăr artist din Franța sarcina de a crea afișul sezonului. Pînă la urmă, ăsta e mesajul sezonului: hai să ne asumăm ironic clișeele și prejudecățile, să le depășim, să ne descoperim reciproc, dincolo de stereotipuri! Pot să vă spun că pînă acum e un succes: doar în primele două săptămîni din deschiderea sezonului românesc în Franța au fost publicate cel puțin 150 de articole în presa franceză. E unul dintre cele mai vizibile sezoane din ultimii zece ani.

Cît de cunoscută e cultura română în Franța, dincolo de creatorii români care s-au consacrat acolo și care au fost aproape asimilați, cum ar fi Brâncuși, Cioran, Ionesco etc.?

Așa-numitele culturi „mari“ sau „puternice“ sînt într-adevăr ectoplasmatice, ele tind să cuprindă, să înglobeze artiștii veniți din altă parte. Cum, de altfel, se întîmplă și la noi. Cultura românească, uneori fără să asume numele, a asimilat mult. Estetica orașelor, de pildă: arhitectura românească e inimaginabilă fără influența franceză de la începutul secolului XX. Sistemul nostru de sănătate, bun sau rău, cum o fi, a funcționat în parte după modelul francez, pornind de la misiunea Berthelot și reforma sistemului de sănătate, la Iași, în 1917. Dar, ca să revin la întrebare: cultura română e puțin cunoscută în Franța. Și reciproca e valabilă. Dacă întrebi chiar și oameni educați din România, dincolo de autorii laureați ai premiului Goncourt se știu destul de puține lucruri. Nu mai e ca în anii ’20-’30 cînd exista o cunoaștere autentică a societății franceze în România. În primul rînd, mass-media nu acoperă cu adevărat fenomenele de societate, ci doar știrile de mare impact. Pe de altă parte, concurența la nivel global e mult mai mare. Universul de referință a crescut. În contextul global, Franța și România chiar au nevoie să se redescopere. Nu pot decît să mă bucur că avem nu mai puțin de 9 expoziții la Centrul Pompidou, că prezentăm artă patrimonială la Musée des Civilisations de l’Europe et de la Méditerranée (MUCEM), la Luvru și la Fourvière, dar că în același timp avem și foarte multe proiecte de artă contemporană cu artiști tineri care răspund uneori unor colecții patrimoniale, cum a fost de pildă cazul lui Mircea Cantor, la Musée de la Chasse et de la Nature. Etc.

Care e imaginea pe care o transmite România prin această programare?

România se uită cu un soi de invidie, cu un oarecare complex spre Franța. Probabil că și de aceea mizele acestui sezon sînt atît de importante. Deocamdată mă bucur că avem o presă atît de bună în Franța și că artiștii contemporani primesc atenția cuvenită și că fenomene culturale – de la Cluj, de la Iași, de la Timișoara – au acoperire. Programarea creează oportunitatea de a vorbi nu doar despre artiști, ci și despre fenomenul cultural românesc. Românii simt adesea nevoia să le spună și alții că e bine ce fac. Și ăsta e rostul sezonului: să ofere confirmări. În Franța există un public foarte generos pe multe paliere, fie că vorbim de arte vizuale, de teatru, de dans, de cinema, de dezbatere de idei. De la începutul sezonului pînă acum, la toate evenimentele am avut un public numeros. În fine, ar mai fi o miză interesantă: chiar avem ce învăța, instituțional, din această experiență a sezonului cultural încrucișat. Franța organizează sezoanele de peste 30 de ani și pentru echipa românească, pentru personalul din Ministerul de Externe, al Culturii, se produce un transfer de expertiză necesar.

În ce măsură ceea ce s-a început acum, cu acest sezon încrucișat, se poate continua în viitor, într-o manieră descentralizată, adică fără implicarea directă a unor administratori culturali?

Fără discuție, asta e vocația și obligația sezonului. Noi acum oferim contextul unor întîlniri. Felul în care se articulează și cum e finanțat face ca greul să fie dus de programatori. Noi am arătat în ce mod ne putem armoniza și oferi sprijin pentru proiecte comune. Dar știm deja că am mobilizat cooperări pe termen lung între parteneri culturali din Franța și din România și că acestea vor depăși orizontul propriu-zis în care am programat sezonul.

a consemnat Matei MARTIN