De la izbucnirea epidemiei, am reușit în sfîrșit să-mi imaginez propria moarte. Nu că n-aș fi încercat și înainte, dar, de fiecare dată cînd mă întindeam pe pat, cînd îmi închideam ochii și încercam să-mi închipui ultima suflare, ceva mergea inevitabil prost. Dacă îmi imaginez că pierd controlul mașinii pe autostradă, de exemplu, derapînd de pe un sens pe altul, cu roțile blocate la 100 de kilometri pe oră, în timp ce șoferi ostili mă claxonează cu furie – în cele din urmă, cu numai cîteva secunde înainte de impact, mașina alunecă într-un fel sau altul pe lateral și, în ciuda dramatismului și a airbagurilor care se deschid, reușesc de fiecare dată să ies din povestea asta viu și nevătămat. Și n-au fost doar accidente de mașină. A fost tot ce putea să fie: atacuri teroriste, încăierări violente cu vecinii, un atac de cord în direct, în timpul unei emisiuni culturale transmise de un canal public de televiziune. Indiferent cît de complicat încercam să fac scenariul, în final supraviețuiam mereu. Unele dintre aceste închipuiri sfîrșeau cu mine intervievat, mi se și zburlea părul, la știrile de seară. În altele mă trezeam la spital, iar fiul meu se năpustea asupra mea să mă îmbrățișeze. Însă toate incidentele se sfîrșeau, în ciuda eforturilor mele autentice, fără victime umane.

Apoi a venit Coronavirusul și a rezolvat totul. Acum pot să închid ochii în fiecare seară cînd merg la culcare și să mă și văd dus de urgență la spital, cu insuficiență respiratorie severă. Cei cîțiva medici epuizați care au mai rămas la secția de Urgențe deja supraaglomerată sînt complet depășiți de situație. Soția mea roagă politicos un medic tînăr, cu ochi încețoșați, să mă consulte, explicîndu-i că fac parte dintr-o categorie de risc, pentru că sufăr de astm. Doctorul îi aruncă o privire goală. Se gîndește la altceva. Poate la cum va arăta propria lui moarte, atunci cînd îi va veni vremea. Sau poate la un duș. Încerc să zîmbesc – am citit undeva că, atunci cînd zîmbesc, oamenii stîrnesc simpatie, și tocmai de-asta escrocii zîmbesc atît de mult – așa că afișez cel mai șarmant zîmbet de care sînt în stare. Dacă s-ar uita măcar o dată către mine acest medic-copil, ar vedea pînă în străfundul umanității mele, iar zîmbetul de pe chipul meu pămîntiu i-ar aminti de un unchi pe care l-a iubit în copilărie și care a murit într-un accident, în timp ce făcea scufundări. Dar nu o face. Privește în altă parte. Către un gigant păros, cu început de calviție, care stă în fața biroului de recepție al asistentei și urlă ca scos din minți. Înțeleg din mugetele lui că a așteptat timp de trei ore ca cineva să vină să-l consulte pe tatăl lui. O asistentă mai în vîrstă de la recepție îl roagă să se liniștească. În loc să-i răspundă în vreun fel, uriașul păros își aprinde o țigară. Un gardian scund și fără gît se năspustește către el, cerîndu-i s-o stingă pe loc, iar acesta din urmă răspunde c-o va face imediat ce un doctor vine să-i consulte tatăl, nici o secundă mai devreme. Soția mea încearcă să atragă atenția doctorului-copil, însă el o ignoră și se îndreaptă spre uriaș și tatăl acestuia. Simt că oricît de mult aș încerca, nu pot să trag nici un pic de aer în plămîni. Este ca și cum m-aș împinge într-o ușă încuiată. Cunosc senzația asta din copilărie, îmi aduc aminte fiecare secundă a crizelor de astm. Dar atunci era întotdeauna un pic de aer care ajungea pînă în plămîni. Iar doctorilor le păsa. Mă uit spre soția mea. Plînge, ceea ce mă înfurie. Sînt la un pas de moarte, am acceptat deja asta. Voi pleca dintr-o clipă în alta. Dar ce-i cu lacrimile? De ce trebuie să părăsesc minunata viață pe care am avut-o în felul ăsta: fără soare, fără cer albastru, cu un uriaș păros urlînd și fumîndu-mi în nas, cu iubita mea soție plîngînd? Moartea ar trebui să fie asemenea sezonului final din serialul TV al vieții mele, cu excepția faptului că, de vreme ce ești mort, următorul sezon nu se mai produce niciodată. Și cine și-ar dori ca ultima scenă a ultimului episod al sezonului final să înfățișeze o familie înlăcrimată, într-o sală de așteptare aglomerată și plină de oameni nemulțumiți, dintr-o secție de Urgențe? Spun „familie”, deși fiul meu nu este aici. E acasă, jucînd Fortnite. Sau cel puțin asta făcea cînd m-au luat și m-au dus la spital. L-am rugat să nu vină cu noi, de teamă să nu ia ceva de la spital. Era Coronavirusului nu este o vreme potrivită pentru a te îmbolnăvi, chiar dacă ești copil. Mă bucur că nu e aici, să mă vadă sfîrșindu-mă. Dacă ar fi fost, și ar fi văzut-o pe soția mea plîngînd, ar fi izbucnit și el în lacrimi: cînd vine vorba de emoții, e un adevărat adept. Și astfel povestea s-ar fi complicat teribil. Vreau să-i spun soției mele ceva care s-o facă fericită, ceva care să-i distragă atenția, s-o facă să se oprească din plîns. Dar nu mai pot vorbi. Sînt mort. Și apoi nu mai pot să adorm toată noaptea.

Îi vorbesc soției mele despre asta. Știu că zilele Coronavirusului nu sînt cele mai bune pentru a deschide astfel de subiecte, dar toată povestea asta mă arde pe dinăuntru ca un hemoroid și trebuie clarificată.

—Asta-i tot? mă întreabă ea, asta te preocupă? Nu faptul că mori tînăr, sau că lași în urmă o soție, și un copil, și un iepure, doar faptul că plîng?

Încerc să-i explic că plămînii mei bolnavi, Coronavirusul, prăbușirea sistemului sanitar, uriașul păros care fumează în secția de primiri urgențe – toate astea sînt date. Nu pot face nimic în privința lor. Dar plînsetul ei e o alegere. Iar în ceea ce mă privește, este una cît se poate de destabilizantă.

—Bine, spune soția mea cu vocea aceea plină de înțelegere, pe tonul pe care îl folosește pentru a calma cîinii care o latră pe stradă. Ceea ce îmi spui de fapt este că, în cadrul punerii la punct a acestui scenariu al celei mai rele situații posibile, ți-ar plăcea ca eu să lucrez la problema asta? Să mă pregătesc, pentru ca atunci cînd tu vei muri chiar sub ochii mei, la camera de gardă, eu să nu izbucnesc în lacrimi?

Dau din cap entuziasmat. E un moment rar. De cele mai multe ori, soția mea nu înțelege cu adevărat ce vreau.

—Deci dacă îți promit chiar acum că, indiferent ce s-ar întîmpla, nu voi plînge, iar în schimb voi... nu știu... îți voi face cu ochiul...? se întreabă ea.

Îi explic că nu trebuie să-mi facă cu ochiul, poate să mă țină pur și simplu de mînă și să fie calmă și demnă. Asemenea mamelor îndoliate care apar la televizor și ne cer să nu cedăm în fața terorismului. Vezi limpede că le este greu, că sînt sfîșiate pe dinăuntru, dar inspiră forță, păstrează aparența. Este mult mai ușor să pleci cînd știi că lași în urmă o soție tare ca piatra.

—Nici o problemă, spune soția mea, încuviințînd, dacă asta va face lucrurile mai simple pentru tine, atunci nu voi plînge. Nici o lacrimă. Promit.

În noaptea aceea stau din nou întins pe pat, treaz. Soția mea doarme, îi aud respirația regulată lîngă mine, iar cînd închid ochii, totul este din nou acolo, așteptîndu-mă: durerea, becurile fluorescente care licăresc deasupra patului, aerul care refuză să intre în plămînii mei. Îl aud pe uriașul păros urlînd la asistenta în vîrstă care încearcă să-l liniștească. Mă lupt să inspir, împingînd ușa cu toată puterea, dar e încuiată. Planînd pe deasupra mea, frumoasa mea soție se uită după doctor. Știe că nu are nici o șansă să-l găsească, dar perseverează. Rămîn fără aer, iar ea simte. Mă privește, iar în ochii ei văd că e sfîrșitul. Îmi ia mîna și-și apropie fața de ea. E puternică, asemenea mamelor de la televizor, dar mult mai liniștită. Ochii ei verzi spun: Ce păcat că ne părăsești, prietene, dar totul va fi bine după plecarea ta. Adorm.

(traducere de Ioana Petridean)

***

Etgar Keret s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Povestirile sale au apărut în The New York Times, Le Monde, The New Yorker, The Guardian, The Paris Review și Zoetrope. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestseller-uri, fiind traduse în 42 de limbi – Tzinorot (Conducte, 1992, 2004), Ga’aguay Le-Kissinjer (Mi-e dor de Kissinger, 1994), Ha-Kaytana Shel Kneller (Tabăra de vară a lui Kneller, 1998), Anihu (Eu sînt el, 2002), Și, deodată, cineva bate la ușă (Pitom Dfika Ba-Delet, 2010; Humanitas Fiction, 2018) –, volumul de memorii Șapte ani buni (Seven Good Years, 2015; Humanitas, 2018) și cărți pentru copii. A primit, în 2016, Charles Bronfman Prize și English Pen Award și, în calitate de regizor, în 2007 a cîștigat împreună cu soția sa, Shira Geffen, Caméra d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot. În 2010, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În prezent predă la Facultatea de Litere a Universității Ben-Gurion din Negev și la Facultatea de Cinematografie a Universității Tel Aviv.

Cel mai recent volum de povestiri al lui Etgar Keret, Zboară odată, a apărut la Tel Aviv în 2018 și este în curs de traducere la Editura Humanitas Fiction.

Volumele Șapte ani buni și Și, deodată, cineva bate la ușă sînt disponibile în format clasic și ebook pe site-ul Humanitas: https://humanitas.ro/autori/etgar-keret.

Fotografia autorului © Yanai Yechiel