Despre abilitatea de a te elibera de trecut – interviu cu Yuval Noah HARARI

Profesor de istorie universală la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Yuval Noah Harari este un autor de succes și un intelectual implicat. A publicat Sapiens. Scurtă Istorie a omenirii, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului și 21 de lecții pentru secolul XXI. Versiunile românești au apărut la Editura Polirom în traducerea Luciei Popovici. Recent, a fost invitat la București în cadrul întîlnirilor Brand Minds.

Este globalizarea o oportunitate de afirmare pentru economiile emergente sau e mai degrabă un factor de risc?

Globalizarea prezintă oportunități și riscuri pentru toată lumea. Mulți oameni au această concepție, foarte naivă, că odată cu globalizarea și conectarea tuturor economiilor, vom beneficia, cu toții, în mod egal. Doar că lucrurile nu stau chiar așa. Evident, globalizarea deschide oportunități enorme. Dar beneficiile nu se împart în mod echitabil. Unele economii vor rămîne mult în urmă sau chiar se vor prăbuși. E ceea ce se vădește acum, odată cu revoluția automatizării. Pentru că automatizarea e pe cale să creeze bunăstare în unele hub-uri high-tech, cum sînt cele din Silicon Valley sau din estul Chinei. Asta în vreme ce economiile în curs de dezvoltare, care se bazează mai ales pe munca manuală, ieftină, ar putea să colapseze. Și, dacă nu au resursele să și educe și să-și recalifice forța de muncă pentru a aborda noile industrii, atunci aproape că nu vor avea viitor. Astăzi, ne confruntăm cu un mare pericol, mai ales pentru economiile subdezvoltate.

Există vreo rețetă pentru a depăși starea de subdezvoltare?

În contextul revoluției automatizării, cea mai importantă e recalificarea forței de muncă pentru a asigura tranziția de la munca manuală ieftină la sarcini care necesită competențe mai sofisticate. Problema e că multe state subdezvoltate nu dispun de resursele necesare pentru a asigura această educație. Ceea ce ne trebuie e un soi de plasă de siguranță globală, astfel încît țările mai bogate să le ajute pe cele în curs de dezvoltare. Dacă nu va exista așa ceva, atunci lumea va continua să se divizeze și inegalitățile se vor accentua.

Puteți stabili o legătură, o relație între sistemul economic și regimul politic?

Un regim politic are nevoie de un anume grad de flexibilitate pentru a face față imenselor provocări economice și tehnologice ale lumii de azi. Nu aș împărți lumea spunînd că democrațiile vor prospera, în vreme ce regimurile autoritare vor rămîne în urmă. Asta ar fi o formă de wishful thinking. Chestiunea cu adevărat importantă e flexibilitatea politică a regimului. Poți ajunge la paralizie chiar și într-un regim democratic dacă diferitele partide nu pot lucra împreună și dacă nu pot ajunge la compromis. Și, pe de altă parte, unele regimuri autocratice, cum ar fi cel din China, de pildă, au demonstrat un grad remarcabil de flexibilitate mai ales în plan economic. E puțin probabil că va continua pe viitor în felul ăsta. Chiar dacă uneori pot genera blocaje, pe termen lung sistemele democratice se pot reforma – acesta fiind marele lor avantaj. Democrațiile pot depista slăbiciunile și se pot transforma în mod pașnic. În schimb, regimurile autocratice pot evolua foarte bine vreme de un deceniu sau două, inclusiv generînd performanțe economice; faptul că anumite decizii pot fi adoptate autoritar și foarte rapid reprezintă, pe termen scurt, un avantaj. Doar că, pe termen lung, ele nu reușesc să-și conștientizeze slăbiciunile, să învețe din greșeli – motiv pentru care le e greu să se reformeze în mod pașnic. În China ultimelor trei decenii s-a petrecut o dezvoltare economică incredibilă. Dar acest sistem, pus în funcțiune la sfîrșitul anilor ’70 – începutul anilor ’80, după moartea lui Mao, nu s-a confruntat niciodată cu o criză economică adevărată. Nu știm cum funcționează acel sistem în caz de criză gravă. Nu știm dacă e suficient de flexibil pentru a rezista. Și orice țară, mai devreme sau mai tîrziu, se va confrunta cu o criză. Și sînt semne că și în China urmează o criză severă.

Francis Fukuyama a prevestit, la începutul anilor ’90, „sfîrșitul istoriei“: democrațiile liberale se vor extinde la scara întregii planete. N-a fost să fie! De ce?

A fost naiv. Și nu a fost singurul. Cercetători în domeniul științelor sociale, dar și politicieni și oameni obișnuiți chiar au crezut atunci în răspîndirea democrației liberale la scară planetară și că noul sistem va face ca, în scurt timp, toate țările să fie ca Suedia… Acum, democrațiile liberale sînt în criză. Eu cred însă că pot recupera. Întîi de toate, pentru că nu e prima dată cînd se întîmplă asta. Democrațiile au mai fost în criză, în secolul trecut. La începutul secolului al XX lea existau cam aceleași așteptări cu privire la răspîndirea la nivel global a modelului liberal. Apoi a venit Primul Război Mondial, apoi fascismul în anii ’30, apoi, în anii ’50, comunismul… De fiecare dată, oamenii au crezut că gata, asta e, s-a terminat cu democrația, și totuși, cumva, am revenit la acest sistem. Acum traversăm o altă criză și e greu de prevăzut ce va urma. Marele avantaj al democrației constă în capacitatea de a recupera, de a-și reveni, de a se regenera și de a învăța din propriile greșeli. De pildă, partea bună cu ascensiunea comunismului e că a obligat democrațiile liberale să adopte acele componente benefice ale socialismului și să creeze servicii sociale mai bune pentru o largă populație sau să ofere soluții pentru o societate mai echitabilă. Ăsta e și motivul pentru care democrațiile liberale au ieșit victorioase. Sper că așa se va întîmpla și după criza de acum.

Puteți explica degradarea accelerată a democrației liberale în Europa, în particular în Europa de Est?

Adesea există o prăpastie între așteptări și realitate. Mai ales în timpul unor revoluții, precum cele petrecute în această zonă a Europei, odată cu căderea comunismului, oamenii tind să aibă așteptări prea mari. Și e aproape imposibil să împlinești aceste așteptări – mai ales într-o perioadă scurtă de timp. Și atunci, oamenii devin deziluzionați. Asta e valabil în general, de-a lungul istoriei omenirii. Fericirea oamenilor nu depinde neapărat de condiții exterioare. Fericirea depinde de așteptări, de relația între ce îți dorești și ce ai. Dar, pe măsură ce condițiile se ameliorează, așteptările cresc tot mai mult. Și oamenii pot rămîne la fel de nemulțumiți ca înainte chiar dacă o duc, de fapt, mult mai bine. Astăzi, europenii trec prin cea mai pașnică eră din istorie. Dar oamenii nu se gîndesc decît rar la pace, pentru că o iau ca pe ceva banal, firesc, nu ca pe un dar prețios, obținut anevoie. Ei se concentrează mai ales pe dificultăți economice, pentru că pacea li se pare starea de normalitae. Dacă Uniunea Europeană s-ar prăbuși, există șanse ca războaiele să reizbucnească. Un conflict între Ungaria și România ar redeveni posibil.

Credeți că democrația de tip occidental poate fi exportată?

Da, dar cu mare grijă. E o misiune complicată. Nu poți lua sistemul american și să-l impui în Irak. Fiecare țară e altfel, are propriile tradiții, iar sistemul trebuie să se adapteze condițiilor locale. E o misiune pe care ar trebui s o preia populațiile locale. Țările care au experiență democratică pot doar să ofere sprijin și ajutor la nevoie, dar inițiativa trebuie să provină de la cei care își doresc cu adevărat democrația. Nu cred că e ceva fundamental incompatibil între islam și democrație. Altfel decît ceea ce se crede îndeobște, religia și cultura nu au o esență permanentă. Islamul, la fel ca iudaismul și creștinismul, se transformă de-a lungul istoriei. Islamul, așa cum arată astăzi, nu a picat din ceruri – a fost făcut de oameni, iar oamenii continuă să-l refacă. Islamul e ceea ce vor islamicii să fie, la fel cum creștinismul e ceea ce creștinii vor să facă din el. În Evul Mediu, islamul era mult mai tolerant decît creștinismul. În timpul Evului Mediu și al începutului modernității, creștinismul a fost cea mai intolerantă și mai violentă religie, iar Europa era de departe epicentrul mondial al intoleranței. Orientul Mijlociu, în aceeași perioadă, era tolerant. La Istanbul erau comunități de tot felul, erau catolici, protestanți, ortodocși, mozaici, musulmani etc. care conviețuiau pașnic în acea metropolă; în vreme ce, în aceeași perioadă, la Paris erau prigoniți toți cei care nu aparțineau religiei catolice. Astăzi, Europa e cea mai tolerantă regiune de pe glob, în vreme ce în Orientul Mijlociu ne întîlnim cu fanatismul. Dar fanatismul religios nu e inerent creștinismului sau islamului.

Alt exemplu. Acum vreo 75 de ani, la scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, se credea că Germania nu poate fi democratică: avea o cultură autoritară, militaristă, incompatibilă cu democrația. Și uite că, după cîteva decenii, ceea ce, la scara istoriei, e o perioadă infimă, Germania nu numai că a devenit o democrație liberală înfloritoare, ci e considerată lider al lumii libere. Aceiași germani sînt astăzi unul dintre cele mai tolerante popoare.

Cum modifică tehnologia și accesul larg la Internet sistemul democratic?

Tehnologia nu e deterministă. Aceeași tehnologie poate genera tipuri diferite de societate. În secolul al XX-lea, tehnologii precum electricitatea sau radioul sau transportul feroviar au creat regimuri fasciste, ca în Germania, sau comuniste, ca în URSS, sau democrații liberale. În anii ’70 ai secolului trecut, România avea acces la aceleași tehnologii ca Franța. Nu e ca și cum francezii ar fi avut radioul, și România, nu. Doar că radioul a fost folosit în mod diferit: în una din țări, radioul a fost folosit pentru a spăla creiere cu propagandă, în cealaltă țară, aceeași tehnologie a fost folosită pentru a transmite informație și divertisment de tot felul, la alegere. La fel se va în-tîmpla și în secolul XXI. Noile tehnologii, precum Internetul și inteligența artificială și biotehnologia, pot fi folosite pentru a crea cele mai grozave regimuri totalitare – mai rele chiar decît fascismul și comunismul –, dar și pentru a consolida participarea largă a publicului la actul de guvernare. La nivel politic, poți folosi inteligența artificială pentru a spiona populația, dar și pentru a monitoriza politicienii și funcționarii și pentru a preveni corupția. Depinde numai și numai de noi cum folosim aceste tehnologii.

Există vreun sens în istorie? Cine știe bine trecutul poate prezice viitorul?

E imposibil să prezici viitorul. Istoria nu e deterministă. Istoria e influențată de accidente, dar și de acțiunea umană. Nu poți să faci o predicție despre decăderea inevitabilă a democrațiilor liberale. Sau despre cum China va deveni o superputere mondială. Să știi istorie înseamnă că ai mai multe posibilități deschise. Oamenii cred că ceva e inevitabil sau că există doar o singură opțiune de viitor – și atunci se văd neputincioși – pentru că nu știu istorie. Cînd știi istorie, poți înțelege că opțiunile sînt, de fapt, deschise. Marele avantaj, cînd știi istorie, nu e abilitatea de a prezice viitorul, ci abilitatea de a te elibera de trecut.

a consemnat Matei MARTIN

Foto: Florin Vitzman

Facebook: @Prof.Yuval.Noah.Harari
Twitter: @harari_yuval 
Instagram: @yuval_noah_harari