Scriitor-călător din fibra unui Panait Istrati, Grégory Rateau s-a instalat de cîțiva ani la București, unde este redactor-șef al publicației online LePetitJournal.com/Bucarest. Dacă România a fost pentru francezul hoinar un coup de foudre, jurnalistul-scriitor nu face totuși nici o concesie. În așteptarea versiunii românești a cărții sale Hors-piste en Roumanie, Grégory Rateau ne dezvăluie ce clișee despre români sînt adevărate și de ce nu-i place centrul vechi din București. 

Sînteți un călător pasionat. De ce ați ales România?

Greu de spus. Aș începe cu Irlanda, dacă îmi permiteți. Am trăit acolo un an, am lucrat în ferme izolate, sus, pe munte, mă ocupam de animale, făceam totul cu mîinile mele. La întoarcerea la Paris nu mi-am mai găsit rostul, tînjeam după natură și simplitate, cînd în jur totul devine poezie. Singura soluție era să plec și să descopăr alte teritorii sălbatice. Am ales să continui călătoriile aici, prietena mea fiind libaneză, cu origini românești. Libanul l-am descoperit deja și am realizat acolo cîteva documentare produse de CNC, dar România nu era pe lista de priorități. A trebuit să insist și acum nu regret deloc. A fost plăcut surprinsă să putem descoperi împreună Delta Dunării, să ne aventurăm în adîncul pădurilor, al munților, să vizităm sate și să stăm la oameni acasă, să vorbească din nou această limbă aproape uitată, o veritabilă reluare în posesie a culturii sale. La întoarcere ni s-a propus să realizăm o serie de documentare în România, așa că ne-am pregătit bagajele fără să mai stăm o clipă pe gînduri. Chiar dacă după trei luni proiectul a căzut, dorința de a descoperi această țară a rămas intactă. Am hotărît deci să mă instalez aici și să mă dedic primei mele pasiuni, scrisul, abandonînd cinema-ul, artă descoperită la 16 ani și care cere, pe lîngă creativitate, multă răbdare și calități de comerciant.

Ca redactor-șef al publicației LePetitJournal.com Bucarest, care au fost provocările și care sînt satisfacțiile unei asemenea aventuri jurnalistice?

Adesea, interviurile mele sînt pretexte pentru a cunoaște oameni din domenii și cu o experiență care mă determină să vreau să aprofundez lucrurile și să merg către ei. Voiam ca românii care sînt plecați să fie mîndri de istoria lor, de arta lor și să-și redescopere țara prin modul cum o privește un străin. Cred că a trăi în afara țării de origine este o șansă incredibilă de a te forma, dar e la fel de necesar să nu-ți renegi locul de unde vii, să accepți că hazardul sau poate destinul te-a așezat într un loc, într-un timp, într-o familie pentru un anumit motiv, de înțeles și de acceptat uneori de-abia după o viață întreagă.

Provocări? În doi ani, ediția LepetitJournal.com a ajuns pe primul loc și se menține în Top 5 al celorlalte ediții internaționale. Ne lărgim parteneriatele, iar vizibilitatea pe Internet n-a fost niciodată mai mare. E, desigur, o recunoaștere a muncii, dar eu o văd și ca pe o șansă de a putea spune concret, împreună cu echipa mea și cu posibilitățile noastre: ia priviți cîte lucruri are de spus România, de împărtășit și de promovat. Nu vă închipuiți ce plăcere este pentru noi să primim mesaje de la români care spun „Mulțumim, ne redescoperim țara“, sau de la străini care îmi scriu că vor să vină în România în urma articolelor noastre.

Care sînt clișeele cele mai întîlnite despre români? Care dintre ele se dovedesc adevărate?

Clișeele cele mai răspîndite în Franța vorbesc de hoție, de oameni agresivi, fără nici o lege. Iar eu o strig sus și tare, nicăieri nu m-am simțit mai în siguranță ca aici, în România, și am călătorit destul. Am crescut în Clichy-sous-Bois, într-un mediu plin de tensiuni și de violențe, atît fizice, cît și psihologice. Trebuia să fiu tot timpul atent pe stradă, în metrou sau în curtea școlii, așa că vă dați seama că aici, unde sînt acum, mă simt ca la Disney-land (rîde). Cei care cunosc însă un pic mai mult România vorbesc de ospitalitate și de o mare deschidere către celălalt. Aici aș nuanța un pic lucrurile, pentru că în România nu există aceeași diversitate ca în Franța, deci românii nu au o veritabilă experiență a celuilalt. Uneori simțul politeții lasă de asemenea de dorit, dacă e să comparăm cu alte țări europene, dar și aici depinde foarte mult de locul unde ești, de regiunea explorată și de oameni, fiecare în parte. Generalizarea e periculoasă, o evităm tocmai călătorind și încetînd să mai vrem să impunem propria cultură tuturor deși, sincer să fiu, încă mi se mai întîmplă cîteodată (rîde). Spre exemplu, în Maramureș sau în Deltă, mai pronunțat turistice, primirea străinilor a devenit un business. Riscul este de a pierde autenticitatea care reprezintă bogăția acestei țări. Mai există și mentalități care evoluează destul de greu în jurul unor subiecte tabu, cum ar fi romii, cum ar fi drepturile și libertățile homosexualilor. Nu judec, dar nici nu pot cauționa totul.

Cum priviți către societatea românească de azi?

Cu optimism. Energia pozitivă este o premisă eficace pentru a acționa, să acționezi, nu să critici tot timpul, să-i pui în lumină pe cei care încearcă să miște lucrurile, și nu să omori din fașă orice ințiativă bună, punînd accentul doar pe ce nu merge bine. Ar fi bine să ne întrebăm de ce societățile noastre aleg să facă apologia acestui scepticism, a pasivității: cred că e pentru a ne aservi mai bine. S-a văzut, pe de o parte cei care îi criticau pe românii ieșiți în stradă pentru a manifesta împotriva corupției și cei care chiar erau în stradă în primele rînduri, pe un frig de -15 grade. Voi fi tot timpul de partea celor care acționează, cu respectarea celuilalt, fără agresivitate sau ură.

Dacă ați fi ghidul nostru prin București, ce locuri care v-au fermecat ne-ați arăta? Sînt și zone pe care le ocoliți?

Bucureștiul e un oraș care se merită pe sine. Nu încearcă să-l seducă pe călător, călătorul trebuie să-l caute, să învețe să-l cunoască, să-i facă curte pînă nu e prea tîrziu. Da, trebuie să-ți placă acest haos vesel, să accepți să te plimbi printre case excepționale de stil brâncovenesc sau Art Déco – de cele mai multe ori abandonate – și blocuri cenușii și murdare pentru a aprecia toată incoerența și toată suferința urbană, rănile care vin din istorie. Dacă te uiți mai bine, poți găsi și grădini ascunse, locuri reabilitate de artiști preocupați de o cultură solidară și de soluții alternative. Evident că orașul are nevoie ca de aer de stat, de autorități care să se mobilizeze pentru a reduce traficul, poluarea, pentru a salva clădiri și a le consolida, în vederea unui cutremur. În ciuda incoerențelor, a fragilității sale, orașul este efervescent, se transformă, devine terenul de joacă al exploratorilor de tot felul. Iar cînd ai o inimă de explorator, nu poți decît să apreciezi toate contradicțiile sale și ajungi să iubești acest oraș, cu imperfecțiunile lui cu tot.

Îmi place să mă plimb printre case și să mă las plesnit peste față de cîte-o creangă de copac prin cartierul Icoanei, către Foișorul de Foc. Să mă opresc la o terasă ascunsă în fundul unei grădini de casă veche, îmi place să hoinăresc prin Cotroceni, uimit să mă aflu în mijlocul unei capitale europene, străbătînd la pas un cartier rezidențial înconjurat de parcuri, vile și nenumărate grădini… De fapt, e un oraș pe care nu-l pot iubi decât străbă-tîndu-l, în ritmul meu.

Nu-mi place centrul vechi, vicierea sa profundă la toate nivelurile, muzica asurzitoare și uneori prostia turiștilor care vin să consume ființe umane și pahare de bere fără să ridice niciodată ochii către frumusețile care se găsesc la un pas de ei. Îmi asum duritatea cuvintelor, așa cum o fac în fiecare călătorie, cum a fost cazul în Nepal, unde ocoleam înadins oamenii de genul ăsta.

Hors-piste en Roumanie, cartea despre România, va apărea curînd în limba română. Ce fel de oglindă le întindeți cititorilor acestei cărți?

Cartea răspunde mai ales unei dorințe a cititorilor mei români francofoni care vor să o poată oferi prietenilor și familiilor nevorbitori de franceză sau prea puțin. Editorul meu de la Polirom e foarte mulțumit să poată arăta altceva despre țara sa. Referința mea, cînd vorbim de literatură de călătorie și de modul de a explora orizonturi diferite de cel familiar, este Nicolas Bouvier. El spune că a călători e o limpezire și că de obicei găsim altceva decît ceea ce credeam noi la început că vom găsi. Cartea e o invitație la hoinăreală, la o rătăcire care conduce la o regăsire surprinzătoare, eroul fiind un om care nu posedă nimic, așa eram eu și mai sînt încă, fără îndoială, un visător. Cititorul este invitat să-l urmeze în preumblările sale nesigure, să descopere o țară din interior și mai ales să plonjeze împreună cu el în peisajul primelor percepții, cele din copilărie, ale cuiva care deschide ochii pentru prima oară asupra lumii. Continui să scriu despre România, în cronici radiofonice, de pildă, însă universul primului meu roman, care va apărea la editura Maurice Nadeau în 2020, este plasat la Tripoli, în Liban. România m-a ajutat să deschid ochii, să mă dedic scrisului în mod serios și structurat. Îi datorez asta, și iată că cercul se închide.

Chestionarul lui Proust 

De ce călătoriți?

Ca să mă regăsesc, să exersez un alt ritm, să ies din zona de confort obișnuită și ca să întîlnesc oameni.

De ce scrieți?

Ca să nu las să se stingă amintirea oamenilor și a lucrurilor, pentru a da sens lucrurilor care par să nu aibă unul, ca să mă ancorez în prezentul scrisului în timp ce evoc de obicei clipe rupte din trecut. Scrisul mă face să ies din timp și din spațiu pentru a mă scufunda în mine însumi și pentru a trăi aici și acum, departe de privirea celorlalți.

Paris sau București? De ce?

București, pentru prietenii pe care îi prețuiesc și pentru libertatea pe care o găsesc aici, pentru sensul pe care îl dau activității mele de aici. Am și o casă la țară, iar liniștea de acolo e fără preț.

Felul de mîncare românesc preferat? Dar francez?

Sarmalele. În Franța, rădăcinile mele din sud-est pe linie paternă mă obligă să aleg cîrnatul de Toulouse cu oțet și aligot.

Scriitorul român preferat? Dar cel francez?

Panait Istrati. Romain Rolland. Ultimul l-a determinat pe cel dintîi să devină scriitor, nimic nu e întîmplător, deci.

Un film românesc care v-a marcat? Unul francez?

Poziția copilului de Călin Peter Netzer. Relația mamă-fiu fiind captivantă în cinema, și mă gîndesc aici la preferatul meu, Mamma Roma de Pasolini. Din cinematografia franceză, fără ezitare, îl citez pe Louis Malle și Le feu follet, adaptare controversată a romanului lui Drieu la Rochelle, cu muzica lui Erik Satie. Relația mea cu Parisul încape toată în acest film și în această carte, cu aceeași melancolie îndrăgostită, nostalgia unei lumi pe care n-am cunoscut-o și care totuși continuă să ne bîntuie.

Cea mai bună glumă românească?

Mie îmi plac mult proverbele românești pentru că expresiile spun multe despre mentalitățile unei țări. Haina-l face pe om, spun românii, în timp ce în Franța este exact pe dos: nu haina îl face pe om (rîde).

Un cuvînt în limba română?

Carte (rîde).

a consemnat și a tradus din limba franceză Cristina HERMEZIU