„Am vrut ca scriitorii să dezvăluie secrete“ – interviu cu Valerie MILES

Granta

O mie de păduri într-o ghindă

De ce aţi ales să faceţi o antologie care aduce un elogiu literaturii şi scriitorului, într-o epocă în care se spune tot mai des că literatura nu mai are nici o putere? 

Da, antologia mea e un elogiu adus atît scrisului, cît şi cititului. Am urmărit să descopăr o lume, cea a scriitorului, la care adeseori cititorul nu are acces direct. Există un strat format din critici şi din alte persoane care îi vorbesc publicului despre literatură şi acest strat se interpune între cititor şi scriitor. Am vrut să-l elimin şi să ajung direct la scriitor, care, la rîndul său, să se adreseze direct cititorilor. Uneori oamenii cred că, fiind vorba de marea literatură, de marii scriitori, nu vor putea înţelege sau nu se vor putea bucura de cărţile lor. Am vrut să arăt că nu este aşa şi că au tot dreptul să trăiască această experienţă împreună cu autorul. Prin această antologie urmăresc să aduc mai aproape misterul actului creaţiei, secretul meseriei de scriitor şi să-l pun la îndemîna cititorului. Cred că medierea urmează de multe ori drumuri foarte ocolite, îndepărtînd astfel literatura de cititor, alegînd un vocabular complicat sau modalităţi complicate de a comunica. De aceea n-am vrut să ţin cont de părerea criticilor, ci am vrut să ştiu părerea scriitorilor despre propria lor operă, să dezvăluie anumite secrete. Pentru că tuturor ne plac secretele. 

Gîndindu-ne la vastitatea literaturii de limbă spaniolă, aş vrea să discutăm puţin despre criteriile de selecţie pe care le-aţi utilizat pentru a alege dintre atîţia scriitori foarte buni. 

Am vrut să fac o simplă selecţie, nu să impun un canon; asta în primul rînd. În al doilea rînd voiam ca din antologie să facă parte scriitori consacraţi. Dar nici nu am vrut să fac pe deşteapta şi să zic „Ăsta nu!“, aşa că m-am adresat scriitorilor care se bucură de recunoaştere, care au obţinut premii importante, acele premii despre care ştim că nu sînt operaţiuni de marketing. Pentru că trăiesc în Spania, ştiu care premii contează şi care nu, aşa că trebuie făcută o distincţie clară între premiile naţionale şi cele ale editurilor, acestea din urmă ţinînd strict de marketing. Contează, de exemplu, Premiul Principelui de Asturias, premiul Cervantes, premiul Xavier Villaurrutia, adică marile premii acordate literaturii de limbă spaniolă, sau premiul Nobel în cazul lui Mario Vargas Llosa. Aşadar, mai întîi m-a interesat asta, dar n-ar fi avut nici un farmec să mă orientez în funcţie doar de premiile importante, aşa că am vrut să apară şi criteriul meu, personal, de cititor. Dacă tot încerc să le spun cititorilor că au dreptul de a citi şi de a alege ce le place, atunci şi eu am acest drept ca simplu cititor de a alege cîţiva scriitori care, după părerea mea, sînt mari scriitori, deşi poate că sînt ceva mai puţin cunoscuţi. Am încercat să-mi dau seama de ce nu sînt cunoscuţi unii dintre scriitorii consideraţi de mine mari şi partea interesantă e că în cele mai multe cazuri este vorba despre scriitori care au trebuit să îndure exilul. Scriitorii exilaţi rămîn străini de publicul cititor, nu pot cîştiga premii în ţara unde s-au refugiat pentru că nu sînt cetăţeni ai acelei ţări, dar nu cîştigă premii nici în ţara lor de baştină pentru că nu mai trăiesc acolo. Apoi mai sînt şi scriitori care nu pun mare preţ pe recunoaşterea internaţională, sînt mai reticenţi la public, cum ar fi cazul lui Hebe Uhart, o scriitoare din Argentina, pe care şi eu am descoperit-o tîrziu, dar este una dintre cele mai mari scriitoare. E curios că tocmai acum Hebe Uhart e redescoperită, a intrat din nou în atenţia publicului şi sînt sigură că asta nu-i place. Cei care au redescoperit-o şi se bucură de cărţile ei sînt tinerii. Ştim că marii scriitori rămîn în afara timpului, şi e şi cazul lui Hebe Uhart, care are mult umor şi un auz foarte fin, combinate cu un soi de detaşare care te obligă la o lectură lentă, dar extraordinar de bogată. Ea reuşeşte să capteze un fel de a vorbi deprins în lungile sale călătorii pe care le face prin America Latină, în zone rurale, foarte îndepărtate de centru, unde ascultă cum vorbesc oamenii. Aşadar, se poate spune că recuperează un anumit fel de a vorbi care dispare treptat. De aceea, toţi aceşti tineri care o citesc se simt atraşi de stilul ei atît de neobişnuit. Literatura latino-americană din secolul XX s-a dedicat mai mult oraşului, s-au scris romane urbane, pe cînd ea face exact invers.

Apoi mai e cazul lui José de la Colina, scriitor spaniol exilat în Mexic, care s-a trezit pe dinafară atît la premiile din Spania, cît şi la cele din Mexic. A trăit din jurnalism, şi uneori oamenii cred că dacă eşti jurnalist nu poţi fi şi scriitor. În schimb, vine Octavio Paz şi spune despre José de la Colina că scrie una dintre cele mai minunate proze de limbă spaniolă, iar atunci lumea începe să-l citească. El are un stil foarte personal, pe care Octavio Paz îl numeşte

pentru că se extinde ca un coral; vorbim de un stil asemănător cu al lui Henry James, să zicem, cu fraze lungi. 

Vi s-a întîmplat să daţi şi peste scriitori care au refuzat propunerea dumneavoastră de a face parte din antologie? Şi dacă da, de ce credeţi că au refuzat? 

Au existat refuzuri, în special din cauza primei întrebări din antologie, adresată tuturor scriitorilor participanţi, întrebare pe care eu am numit-o

Doctorul Johnson a spus că singurul moment în care se poate minţi fără ca minciuna să fie un păcat este acela cînd un scriitor te întreabă cum ţi s-a părut cartea lui; atunci tu poţi să-l minţi liniştit. Tortura e dată de faptul că eu pun această întrebare chiar scriitorilor, aşa că ei pot cel mult să se mintă pe ei înşişi. Le pun o oglindă în faţă, şi ştim cu toţii că oglinda e nemiloasă. Unii scriitori au resimţit-o ca pe un soi de şedinţă de psihanaliză, scriitorul întins pe canapea şi eu punîndu-i această întrebare. Ba mai mult, am fost cît se poate de onestă şi l-am obligat pe fiecare scriitor să aleagă fragmentul. Nu am ales eu în nici un caz, doar în cîteva rînduri am făcut sugestii pe care le-am discutat cu scriitorii în cauză, şi pînă la urmă ei au ales altceva. Ambiţia mea este ca peste cincizeci de ani această carte să fie încă şi mai valoroasă. Aşa că, revenind, ştiam că e o întrebare cît se poate de dificilă, mai ales pentru cei care au multe cărţi, şi dintre toate cărţile lor ei trebuiau să aleagă numai cincisprezece. Adevărul e că nici unul nu mi-a dat doar cincisprezece. Din toate aceste motive, unii scriitori nu s-au văzut capabili sau nu au avut chef de a se înhăma la o astfel de muncă. Apoi, ştim că în lumea literară există multe orgolii şi mereu apare situaţia în care un scriitor refuză să participe pentru că în proiect e şi un alt scriitor pe care nu-l suportă. Şi, în fine, unii scriitori pe care aş fi vrut să-i includ au murit înainte ca eu să duc proiectul la capăt, Cabrera Infante, de pildă. Cînd a murit, mi-am dat seama că trebuie să mă grăbesc şi să sfîrşesc odată ceea ce am început. Aşa se face că ultimul interviu dat de Carlos Fuentes e pentru această antologie, iar pentru mine, Carlos Fuentes înseamnă unul dintre cele mai interesante capitole ale antologiei. 

Am o întrebare legată de realismul magic, o zonă literară care-i interesează mult pe cititorii români. Pentru întreaga lume, realismul magic a fost o revelaţie şi o sursă continuă de plăcere a lecturii, dar cred că pentru autorii tineri realismul magic poate fi şi o povară, o piedică. Ştiţi autori tineri care să fi reuşit să scape de această povară? 

Trebuie spus mai întîi că realismul magic nu a apărut odată cu Gabriel García Márquez, ci mai degrabă a luat naştere în Cuba, în zona Caraibelor. Stilul realismului magic e şlefuit succesiv de către Carpentier, de către mulţi autori cubanezi, iar García Márquez reprezintă culmea acestui stil, exemplul cel mai strălucitor. Mulţi scriitori veniţi după

-ul latino-american susţin că marea lor problemă este că stilul lui García Márquez este atît de personal, atît de puternic încît nu se poate

cu el. Orice încercare de a

te absoarbe şi nu faci altceva decît să-l imiţi pe García Márquez. Nu poţi să adaugi stilului tău nimic din stilul lui García Márquez, e imposibil. Aşadar, scriitorii de după García Márquez au trebuit să caute o cale de ieşire. Să scape de Donoso, de Cortázar, de toată acea generaţie genială care a cuprins scriitori cu un stil de a scrie imposibil de imitat. Roberto Bolaño vorbeşte despre situaţia scriitorilor de după

şi spune că nu ştiau încotro să se îndrepte. Aşa că s-au întors cît mai mult în trecut, la o răspîntie, acolo unde potecile se bifurcă, după cum spune Borges, şi au căutat o cărare nebătătorită. E ceea ce a făcut Roberto Bolaño pentru noile generaţii, a deschis un drum. El s-a întors la mişcările avangardiste din secolul XX şi a reuşit să croiască un drum pe care acum merg mulţi. Roberto Bolaño a fost primul care a reuşit să scape de povara realismului magic. Partea bună e că noile generaţii au păstrat latura fantastică, dar nu fantasticul din realismul magic, ci mai degrabă pe linia lui Borges. Dacă e să vorbim despre scriitorii din noile generaţii, mi se pare foarte interesantă Samanta Schweblin, din Argentina, o prozatoare excelentă, uşor influenţată de Silvina Ocampo. Apoi ar fi Carlos Yushimito, care a scris o carte de povestiri,

plasată în Brazilia, chiar dacă autorul nu a fost niciodată în Brazilia, însă a citit multe cărţi despre Brazilia şi ziare braziliene, aşa încît jocul acesta face să pară că ar fi brazilian. Am putea spune că îşi pune o mască a celui care ar fi putut fi. Cred că aceşti doi scriitori, peste cinci ani, vor fi importanţi cu adevărat. Aş mai putea vorbi despre Alvaro Enrigue, din Mexic, cel care a cîştigat premiul Herralde în anul 2013 cu romanul său

unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultima vreme. Romanul este scris cu multă inteligenţă, are acţiune şi o structură complexă, dar nu greoaie. Mai e un tînăr scriitor catalan, Sebastia Jovani, un filozof care scrie romane

, cum ar fi

unde acţiunea se bazează pe tradiţia Golemului. Un roman de tradiţie ezoterică, dar care, de fapt, este o critică socială la adresa Barcelonei, un oraş transformat în Disneyland, vîndut turiştilor. 

Credeţi că e posibilă o astfel de antologie cu poeţi, nu cu prozatori? Ar stîrni vreun interes? 

M-am gîndit şi la o antologie cu poeţi, dar mai întîi voiam să văd cum va răspunde publicul la o antologie cum e cea de faţă. Cred că ar fi foarte utilă o antologie cu poeţi, exact în formatul acesteia şi chiar cred că structura ei ar funcţiona mai bine în cazul poeziei. Ar încăpea în ea mai mulţi poeţi şi ar fi mai mult spaţiu pentru discuţii cu poeţi.  

a consemnat  Marin MĂLAICU-HONDRARI  

Foto: N. Subin