Altfel decît a fi sau dincolo de esenţă
Emmanuel Lévinas demonstrează în Altfel decît a fi sau dincolo de esenţă (traducere de Miruna Tătaru-Cazaban, Bogdan Tătaru-Cazaban şi Cristian Ciocan, Editura Humanitas, 2006), ca un filozof evreu autentic, ce cunoaşte "dinăuntru" starea de graţie a pasivităţii absolute, necesitatea de a comunica cu "celălalt", dar nu iubindu-l "ca pe tine însuţi" - enunţ ce s-a dovedit utopic şi incomplet, nerealist -, ci comunicînd cu el ca şi cînd tu ai fi celălalt, suprimînd în totalitate retorica comunicării. Comunicarea, ca spirit, reprezintă, în viziunea autorului, "răsuflarea cu cea mai lungă bătaie posibilă", deoarece nu poţi comunica în afara înţelegerii celuilalt ca fiind tu însuţi. Or, aceasta te pune în ipostaza de a deveni un "ostatic" al necesităţii de a te întoarce, cu faţa desfigurată de înţelegere, către "celălalt". Un ostatic pasiv, neîndemînatic, cu "respiraţia tăiată" de copleşitoarea responsabilitate a unei iubiri ce este, mai degrabă, un "deranj" pascalian, susţinut de simptomul unei dependenţe faţă de celălalt (fără de care nu poţi fi tu însuţi). Pentru o aşa-zisă literatură de preponderenţă lirică, obsedată de limbaj, cartea lui Lévinas este "un curs de filozofie ca un concert rock" deleuzian, în care nu faci euristică scolastică, cît "trăieşti" pe propria-ţi piele explicaţia de rigoare filozofică. Această carte, pe care o consider un poem iudaic şi francez totodată, este apogeul concertului rock deleuzian, pentru că te face dependent de un anumit fel de limbaj, acela al înţelegerii şi iubirii "celuilalt". Devii un prizonier aprioric, pasiv pînă la ultima consecinţă a pasivităţii, aceea de a fi intoxicat cu limbajul înţelegerii celuilalt, limbaj gata drogat, făcut praf şi pulbere pînă la extaz, neputincios, vulnerabil pînă la sensibilitatea unei răni deschise. Şi cu atît mai mult deschis comunicării. Angela MARINESCU
