Poate o mașinărie să gîndească? Se poate spune că această întrebare, adresată de un polițist personajului istoric Alan Turing (interpretat de Benedict Cumberbatch), în filmul The Imitation Game, transmis acum pe Netflix, are un răspuns negativ care ține de domeniul evidenței. Însă, cum în știința din lumea reală totul trebuie demonstrat empiric, genialul matematician englez Turing alcătuiește un test pe care îl motivează și expune pe larg în eseul său din 1950, intitulat „Computing Machinery and Intelligence”, publicat în prestigioasa revistă Mind.

Din cauza ambiguității termenilor implicați, mașinărie și gîndire, Turing reformulează întrebarea. Pentru aceasta apelează la un vechi joc de societate englez, numit „jocul imitării”: participanții, trei la număr, sînt un bărbat, o femeie, și un judecător (de indiferent ce sex) care stă separat de primii doi, într-o cameră diferită, neputînd nici să îi vadă, nici să îi audă. Judecătorul trebuie să le pună întrebări jucătorilor (prin altcineva sau prin teleprinter, dacă tehnologia e disponibilă) cu ajutorul cărora să determine exact care e bărbatul și care e femeia. Regulamentul jocului prevede că rolul bărbatului este să îl inducă în eroare pe judecător, iar al femeii, dimpotrivă, să îl ajute.

Turing întreabă: „Ce se va întîmpla dacă o mașinărie ia locul bărbatului în acest joc? Se va înșela judecătorul la fel de des ca atunci cînd joacă cu doi oameni? Aceste întrebări o înlocuiesc pe cea originală, dacă o mașinărie poate gîndi”. Matematicianul precizează mai departe că, într-un astfel de test, în care rolul computerului ar fi să încerce să dea răspunsurile pe care le-ar da în mod natural un om, deci imitînd comportamentul uman, problema nu e dacă computerele vremii ar face față, ci dacă, oricînd în viitor, se poate imagina construirea unei mașinării care să treacă drept om. Apoi își exprimă credința că „în circa 50 de ani, computerele vor putea fi programate să joace jocul imitării atît de bine încît un judecător obișnuit va avea cel mult 70% șanse să le identifice corect după 5 minute”. Ideea e că, atunci cînd nu vom mai putea distinge omul de mașinărie, vom putea concluziona că robotul gîndește (însă nu în termeni umani, ci în termeni proprii).

Fascinat de această idee, Hugh Loebner, om de afaceri american, instituie, în 1990, competiția anuală „Premiul Loebner”, care are formatul unui test Turing clasic. Judecătorul conversează simultan, prin texte transmise pe computer, cu entitatea umană (care trebuie doar să răspundă natural la întrebări) și cu cea non-umană, urmînd ca la finalul rundei (care a variat, în timp, ca lungime, de la 5 minute la, mai nou, 25) să decidă care e om și care nu. Premiul trei (bronz) – sume de bani care au variat și ele între 2.000 și 3.000 de dolari – se acordă pentru programul a cărui performanță se apropie cel mai mult de cea umană și a fost adjudecat în fiecare an. Premiul doi (argint), de 25.000 de dolari, destinat programului care reușește să convingă mai mult de jumătate dintre judecători că e uman, nu a fost cîștigat niciodată. Premiul cel mare (medalie de aur pur, nu doar placată) plus 100.000 de dolari, rezervat computerului care va reuși să treacă drept om prin recunoaștere vocală și care va pune capăt competiției, nu a fost nici el cîștigat vreodată.

Formatul, care a cunoscut diverse modificări de-a lungul anilor, cuprinde, în principal, patru runde de calificare, în care întrebările acoperă patru categorii: timpul (de exemplu, „Cît e ceasul”?), obiectele („La ce servește un ciocan”?), relațiile („Ce e mai mare, un strugure sau un grapefruit”?) și memoria („Cum se numește persoana despre care am vorbit mai devreme?”); în runda finală, judecătorul pune ce întrebări dorește. Roboții (numiți chatbots adică chatting robots, „roboți vorbitori”) dau replici care, în realitate, sînt accesate și extrase dintr-o bază de date care cuprinde răspunsuri scrise de om.

Charlie Moloney, unul dintre judecătorii care au participat la ediția din 2017 a acestui concurs, își descrie experiența în Chatbots Magazine, subliniind cît de ușor este să depistezi robotul: răspunsurile apar tipărite pe ecran cu viteza luminii, par desprinse din dicționare și nu conțin greșeli de ortografie (iar vorbitorii de engleză nu stau prea bine cu ortografia), acest din urmă aspect făcîndu-l să-i avertizeze pe creatorii de chatbots să-și amintească de cuvintele lui Alan Turing: „Dacă o mașinărie e infailibilă nu poate fi și inteligentă”. Unul dintre cei patru roboți cu care a interacționat a rezistat foarte bine interogatoriului pînă în clipa în care Charlie, apăsînd rapid taste la întîmplare și trimițînd robotului scurte și multe mesaje fără sens, l-a supraîncărcat. Robotul nu a putut decît să replice întruna „Ce?”, apoi nu a mai reacționat deloc, iar după un timp a reluat conversația cu un penibil „Mă bucur să te cunosc”. În runda a patra s-a întîlnit cu Mitsuku (care, din 2016 încoace, cîștigă bronzul la fiecare ediție) și și-a dat seama imediat că are de-a face cu robotul învingător. Mitsuku a răspuns calm și frumos, dar s-a dat de gol în clipa cînd a oferit definiția din dicționar a cuvîntului mormon și cînd, solicitat să cînte un cîntec, s-a oferit să caute pe YouTube, apoi a dat definiția acestui site.

Sînt deja trei decenii de la instituirea competiției și două decenii peste termenul avansat de Alan Turing, iar roboții nu performează nici pe departe cum se credea, la acest test. Astfel că, dacă cei implicați în domeniul Inteligenței Artificiale susțin inițial demersul, cu timpul încep să ridice obiecții: prin transformarea sa într-un concurs de conversație dintr-un cîmp de investigație foarte restrictiv, testul original al lui Turing ar fi devenit o parodie, inutil și irelevant pentru progresul în domeniu. Savantul Marvin Lee Minsky, membru fondator al Laboratorului de Inteligență Artificială de la celebra MIT, promite 100 de dolari oricui reușește să-l facă pe Loebner să își revoce premiul. Între cei doi pornește o ceartă... academică, dar moartea ambilor, în 2016 (Minsky în ianuarie, Loebner în decembrie), îi pune capăt.

Aceste evenimente au dus, în prezent, la schimbarea semnificativă a formatului pentru a-l face accesibil publicului de toate vîrstele și programatorilor de gamă mai largă. Nu mai există premii în bani și nici runde de calificare în cea finală. Ediția din 2019, desfășurată la Universitatea Swansea (în Wales, Marea Britanie), a luat aspectul unei expoziții de patru zile în care publicul vizitator (printre care 240 de școlari cu vîrste cuprinse între 9 și 14 ani) interacționează cu roboții la vedere, apoi îl votează pe cel mai bun. Don Patrick, programator olandez, participant la mai multe ediții Loebner cu software-ul Arckon, referindu-se la experiența proprie de anul trecut, remarcă totala absență a semnelor de punctuație în întrebările vizitatorilor, desele lor greșeli de ortografie, precum și neputința lui Arckon de a-și manifesta preferințele în materie de fotbal, jocuri video și topping-uri de pizza.

Alan Turing își încheie eseul pe care l-am menționat la începutul acestui articol cu speranța că, în cele din urmă, computerul va începe să concureze cu omul în toate domeniile pur intelectuale, precizînd totodată că e foarte dificil să decizi cu care anume să începi. Șahul ar fi o posibilitate (iar astăzi asistăm la celebre partide de șah cîștigate de computer). O altă sugestie vizează dotarea unei mașinării cu cele mai bune organe de simț, urmată de învățarea limbii engleze în felul în care un copil își însușește limba maternă – prin indicarea și numirea obiectelor. Această cale încă nu a fost încercată, dar viitorul poate să rezerve multe surprize.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Alan Turing (wikimedia commons)