Viitorul furat al Rusiei

Președintele rus Vladimir Putin a ales. A adus războiul în Ucraina. Europa se află într-un moment de cumpănă. Pentru prima oară după războaiele din Balcani din 1990, care s-au limitat la regiunea Iugoslaviei în curs de dezintegrare, continentul se confruntă din nou cu bombardarea orașelor și cu divizii de tancuri în mișcare. Doar că, de data aceasta, ostilitățile au fost începute de o superputere nucleară.

Ordonînd invazia, Putin dovedește o crasă nesocotire a tratatelor internaționale și a dreptului internațional. În Europa nu s-a mai petrecut așa ceva din perioada lui Hitler. Potrivit recentelor declarații ale lui Putin, Ucraina nu are dreptul să existe ca stat suveran – chiar dacă este membră a Națiunilor Unite, a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și a Consiliului Europei, și chiar dacă Rusia însăși i-a recunoscut independența (sub Boris Elțîn).

Putin susține acum că Ucraina este o parte inseparabilă a Rusiei. Și nu-i pasă de ceea ce crede vasta majoritate a ucrainenilor; tot ce contează sînt măreția și prestigiul internațional al Rusiei. Dar să nu înțelegem greșit: Putin vrea mai mult decît Ucraina. Războiul său vizează întregul sistem european, care se bizuie, mai presus de toate, pe principiul inviolabilității granițelor. În încercarea sa de a retrasa cu forța granițele, el speră să revoce proiectul european și să redea Rusiei rolul de putere preeminentă – în Europa de Est, cel puțin. Umilințele anilor 1990 vor fi șterse, iar Rusia va deveni din nou o putere globală, la egalitate cu SUA și China.

Pentru Putin, Ucraina nu are o tradiție de statalitate și a devenit un simplu instrument al expansionismului NATO și american, reprezentînd astfel un risc la adresa securității Rusiei. Mai mult de atît, cu ocazia unui discurs bizar, ținut cu o zi înainte ca trupele sale să treacă granița, Putin a susținut că Ucraina încearcă să obțină arme nucleare. De fapt, cînd Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, la începutul anilor 1990, Ucraina – posesoarea, la acea vreme, a celui de-al treilea arsenal nuclear ca mărime din lume – a predat armele nucleare Rusiei, cu susținerea diplomatică activă a „maleficelor“ State Unite.

Ucraina a făcut acest gest deoarece i s-au oferit „garanții“ de integritate teritorială, prin Memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994. Documentul a fost semnat de puterile garante: SUA, Marea Britanie și Rusia, alături de Ucraina, Belarus și Kazahstan (ultimele două renunțaseră la arsenalele nucleare reduse, moștenite de la URSS).

În contextul acestor fapte istorice, declarațiile lui Putin sînt absurde. Principalul său obiectiv e, evident, să justifice invadarea Ucrainei în fața propriului său popor. Dacă rușii de rînd ar avea de ales între un război pentru dominație în Europa de Est și o viață mai bună, mai prosperă, acasă, ar alege varianta din urmă – și Putin știe asta. După cum s-a întîmplat de atîtea ori în istoria Rusiei, viitorul cetățenilor e confiscat de conducătorii țării.

Ascensiunea Rusiei ca putere globală din secolele al XIX-lea și al XX-lea a provocat numeroase tragedii, nu numai pentru vecinii pe care i-a subjugat și i-a asimilat treptat, dar și pentru propriul popor. Acest trecut ar trebui să fie luat în seamă, mai ales de către conducătorii actuali ai Chinei, avînd în vedere faptul că Rusia imperială a anexat de la chinezi mai mult teritoriu decît de la oricine altcineva.

Ceea ce Putin nu pare să realizeze este că îndelungata politică rusească de dominare a altor popoare din sfera sa de influență determină alte țări să profite de orice ocazie pentru a evada din închisoarea geopolitică a Kremlinului, la adăpostul protecției NATO. Extinderea către Est a Alianței de după 1989 confirmă această dinamică. Ucraina vrea să adere la NATO, dar nu fiindcă NATO urmărește să atace Rusia, ci fiindcă Rusia și-a arătat în tot mai mare măsură intenția de a ataca Ucraina. Ceea ce a și făcut.

Merită să ne amintim că, în anii 1990, propaganda rusă acuza Vestul că ar urzi tot felul de planuri malefice. Nici unul dintre aceste scenarii nu s-a adeverit la acea vreme, cînd Rusia era la pămînt, deoarece un astfel de complot al Vestului pur și simplu nu a existat. Toate acuzațiile s-au dovedit a fi aberații alarmiste.

Proiectul imperial al Rusiei a fost întotdeauna un amestec de sărăcie pe plan intern, opresiune brutală, paranoia bombastică și aspirații la statutul de putere mondială. Și totuși, acest proiect s-a dovedit extrem de rezistent la modernizare – nu numai sub conducerea țarilor și, mai apoi, a lui Lenin și a lui Stalin, dar și sub Putin.

Să comparăm economia Rusiei cu cea a Chinei. Ambele sisteme sînt autoritare, dar venitul pe cap de locuitor al Chinei a crescut considerabil, în vreme ce standardele de viață din Rusia au scăzut. Istoric vorbind, Putin proiectează Rusia înapoi în secolul al XIX-lea, în căutarea gloriei trecute, în timp ce China se îndreaptă cu viteză spre statutul de superputere decisivă a secolului XXI. China s-a modernizat din punct de vedere economic și tehnologic cu o viteză fără precedent – Putin a direcționat veniturile provenite din exportul de energie către armată, furînd o dată în plus viitorul poporului rus.

Ucraina a încercat să iasă din ciclul nesfîrșit al sărăciei, opresiunii și ambițiilor imperiale, orientîndu-se în tot mai mare măsură spre Europa. O democrație liberală în stil european care ar funcționa în Ucraina ar periclita regimul autoritar al lui Putin. Cetățenii ruși s-ar întreba – pe sine și pe conducătorii lor: „De ce nu și noi?“.

Iar Putin nu ar avea un răspuns bun la îndemînă – și știe asta. De aceea, Rusia se află astăzi în Ucraina.

Joschka Fischer, ministru de Externe și vicecancelar al Germaniei din 1998 pînă în 2005, a fost președintele Partidului Verzilor german pentru aproape douăzeci de ani.

©Project Syndicate, 2022

traducere de Matei PLEŞU