Viitorul anterior
Campaniile de vaccinare, din întreaga lume, au avut ca principal motor perspectiva „revenirii la normalitate”. Adică la acel stil de viață bruiat, de mai bine de un an, de o serie de măsuri sanitare menite să stopeze pandemia de coronavirus. Deși vaccinarea pare a da roade, iar revenirea la normalitate e din ce în ce mai aproape, de vreme ce restricțiile sînt relaxate în cam toate țările, există totuși o anumită reținere, un scepticism al oamenilor în ceea ce privește această „revenire” la viața de dinainte.
„Nimic nu va mai fi la fel” pare aproape o mantră invocată de mulți, cu melancolie sau frustrare, ca un soi de armură care să ne apere de viitoare dezamăgiri. Căci deși pandemia va trece, pare că fricile, plantate în noi în toată această perioadă, s-au sedimentat. Pe de o parte, ne dorim foarte mult să lăsăm coșmarul în trecut, pe de alta, ne cramponăm de un pesimism cu iz premonitoriu, pentru că, nu-i așa, dacă știi dinainte că va fi rău, nu vei mai fi luat prin surprindere, nu te vei mai prăbuși cînd acel „rău” se va produce. Așa că deocamdată preferăm să ținem garda sus și să nu sperăm prea mult, pentru că unda de șoc declanșată de pandemie a fost atît de puternică pentru toți și fiindcă toți, într-o măsură sau alta, vom purta de acum încolo cicatricile acestei perioade.
De la șoferul de taxi, care mi-a dezvăluit într-o seară că „vaccinul sterilizează” ‒ prăvălind în noapte un scenariu apocaliptic ‒ pînă la îngrijorările privind sechelele pe care acest an le va fi lăsat în urmă, ne îmbrăcăm în mefiență ca într-o platoșă salutară, inhibînd nădejdea revenirii la normalitate.
Totuși, cît de bună ne-a fost, de fapt, normalitatea de dinainte? Cît de stabilă era aceasta, dacă la prima criză totul s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc? Nu a funcționat oare pandemia ca un soi de catalizator pentru declanșarea unor crize de mult existente în acea normalitate după care suspinăm? Nu a revelat oare lacunele grave ale societăților în care trăim? Nu a fost, în fapt, normalitatea vieții noastre doar o iluzie de bine? O cosmetizare atît de ușor de înlăturat de prima rafală de vînt?
Bineînțeles, dacă vorbim despre „normalitate” în termenii microuniversului în care trăim, dacă o considerăm o rutină zilnică, dacă normalitatea noastră o limităm doar la socializarea cotidiană, aceasta se va redresa destul de rapid. Odată cu terminarea pandemiei, vom ieși din nou la terase, vom merge la film, la festivaluri, la teatru. Și cufundîndu-ne hedonist în această normalitate „mică”, vom uita cu siguranță, un timp, că microuniversul nostru depinde, de fapt, întru totul, de normalitatea de la nivel înalt. Și că, de fapt, acea „normalitate” este cea care ar trebui să ne dea de gîndit.
Criza provocată de pandemie a scos rînd pe rînd mănușile de catifea sub care se pitulau, în acea „normalitate mare”, incompetența, abuzul de putere, inegalitățile sociale. Le-a expus pe un podium, în toată hidoșenia lor nudă, pentru a fi întrebate: ar fi existat tot acest haos dacă la nivel înalt lucrurile mergeau bine? Mergeau „normal”?
Potrivit concluziei unui raport recent, „COVID-19 – Make It the Last Pandemic”, pandemia putea fi evitată. Putea fi evitată!
Raportul, întocmit de un grup independent format din 13 experți, politicieni, medici și economiști, mandatați de OMS pentru a analiza toate etapele prin care omenirea a trecut de-a lungul unui an de pandemie, pune un reflector puternic asupra deciziilor luate la nivel politic, asupra stării sistemelor de sănătate, a impactului restricțiilor asupra economiei și educației, și, nu în ultimul rînd, asupra relației de încredere dintre oameni și autorități.
„Am identificat eșecuri în toate etapele și credem că ar fi fost posibil să evităm această pandemie”, a declarat, potrivit Deutsche Welle, co-președintele grupului, Ellen Johnson Sirleaf.
De la bun început, raportul atrage atenția asupra lipsei de acțiune a liderilor în ceea ce privește avertizările OMS – luna februarie a fost o lună pierdută. Dacă prima avertizare ar fi fost tratată cu seriozitate, dacă lanțul decizional, combinat cu răspunsurile ferme din partea sistemelor de sănătate, ar fi funcționat, potrivit raportului, lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
„O parte a poveștii COVID-19, a transformării din focar în pandemie, se referă la o problemă legată de conducere, de coordonare și de luarea unor decizii la nivel național. Dar cealaltă parte are de-a face cu stările precare ale sistemelor de sănătate din țări care s-au trezit brusc că trebuie să încropească echipamente, să facă rost de provizii, de teste pentru diagnosticare, de forță de muncă calificată pentru a contracara creșterea explozivă a cazurilor de COVID. ”
Raportul semnalează, în primul rînd, debandada din sistemele naționale de sănătate, total nepregătite pentru o criză – amintind totodată că, în virtutea pandemiei, haosul produs de tot felul de lipsuri a dus la concentrarea exclusivă asupra cazurilor de COVID-19, ignorîndu-se celelalte boli. „Oameni bolnavi de cancer n-au mai putut să-și continue sesiunile de chimioterapie, iar oameni care prezentau simptome ale altor boli n-au mai fost diagnosticați și n-au mai primit tratamentele necesare.”
La nivel social, brambureala brusc iscată la nivel de leadership a lovit ca un tsunami. Din cauza restricțiilor și a carantinelor, impuse de la o zi la alta, oamenii și-au pierdut locurile de muncă, au rămas pe drumuri, n-au mai putut să-și întrețină familiile.
„Femeile, în special, s-au trezit în cea mai dificilă situație. Pe de o parte, trebuia să aducă bani în casă, pe de alta să aibă grijă de buna funcționare a familiei, de rudele în vîrstă și de copiii pentru care au fost nevoite să devină și profesori, căci școlile au fost închise.”
Impactul pe care pandemia l-a avut asupra sectorului economic a depins, potrivit raportului, de o structură preexistentă în sistemele diferitelor țări, de deficitul de spațiu fiscal, dar și de natura măsurilor luate – cît de potrivite au fost acestea în raport cu starea economică și socială la nivel național.
„Analiza impactului pandemiei asupra economiei din peste 80 de țări arată că, acolo unde există un nivel ridicat al forței de muncă informală (adică fără acte și fără protecția statului), restricțiile de mobilitate nu au redus numărul de cazuri ‒ ceea ce a condus la concluzia că impunerea carantinei funcționează doar cînd sînt împlinite trei condiții: oamenii au un venit suficient care să le asigure bunăstarea în perioada de lockdown, au acces la Internet și posibilitatea de a lucra de acasă, și, nu în ultimul rînd, trebuie să aibă îndeajuns de multă încredere în guvern pentru a respecta aceste reguli.”
Încrederea în autorități este, de asemenea, un alt punct nevralgic, căci, potrivit cercetărilor, criza provocată de COVID-19 a dezvăluit un enorm deficit de încredere al oamenilor în instituții și liderii din guverne. „Deficitul de încredere a cauzat, de asemenea, și a alimentat infodemia, provocînd un cerc vicios între dezinformare și răspunsurile inadecvate (ale autorităților). Decalajul profund al încrederii oamenilor în instituții, combinat cu utilizarea și impactul rețelelor sociale, fără a avea alte surse de informare din partea sistemelor de sănătate, este un exemplu clar al eșecului unui răspuns adecvat pe care autoritățile ar fi trebuit să-l dea într-o eră digitală.”
În majoritatea societăților, un dezavantaj major, exacerbat de pandemie, l-a constituit inegalitatea socială.
„Grupul remarcă faptul că pandemia de COVID-19 a fost o pandemie de inegalități și inechități. Cei care nu beneficiază de protecție socială sînt predispuși unor condiții de sănătate precare, ceea ce i-a făcut mai vulnerabili în fața virusului, fiind și mai expuși din cauza naturii muncii lor și a condițiilor lor de viață. Sărăcia și lipsa protecției sociale au împiedicat persoanele vulnerabile și bolnave să rămînă acasă din cauza riscului de pierdere a veniturilor. Concluzia este una clară: combinația între deciziile strategice slabe, lipsa de dorință de a combate inegalitățile și un sistem necoordonat a creat un cocktail toxic care a permis pandemiei să se transforme într-o criză umană catastrofală.”
În plus, conchide raportul, pandemia s-a răspîndit pe scară largă, dar nu la întîmplare. „Deciziile luate la nivel global, dar și național i-au accentuat gravitatea. Impactul direct al pandemiei asupra sistemelor de sănătate este îngrijorător, dar la fel de îngrijorător este și impactul indirect asupra altor condiții de sănătate. A fost revelată o tendință tulburătoare care a apărut în țările cu venituri medii și mici, dezavantajate în ceea ce privește accesul la servicii esențiale de sănătate. În plus, în multe țări, deficitul de încredere a fost un factor semnificativ în combaterea pandemiei.”
Probabil că pandemia de COVID-19 se va termina curînd. Probabil că, în scurt timp, cînd vom fi reintrat în ritmul vieții noastre normale de odinioară, vom îngropa sechelele acestui an. Și probabil, la nivel înalt, se vor fi uitat toate semnalele de alarmă pe care anul trecut le-a tras, în toate direcțiile. Iar atunci toți ne vom fi regăsit pe deplin normalitatea de odinioară. Dar nu vom fi învățat nimic.
Foto: wikimedia commons
