Vibrații, schimbare și golire de sens
Înainte se foloseau (și se mai folosesc încă) expresii precum „nu sîntem pe aceeași lungime de undă” sau (una chiar mai veche) „nu vorbim aceeași limbă”. Mai nou, te poți trezi cu o avertizare de tipul: „Eh, nu simți vibrația!”. Dinspre engleză, îl avem deja pe prescurtatul vibe [vaib], care s-a specializat oarecum, referindu-se la un fel de „semnal intuitiv” pe care-l poți avea în legătură cu o persoană sau cu un lucru. Dacă nu simți vibe-ul, nu e bine. Nu intri în atmosferă...
Firește, știința modernă ne-a arătat că totul este vibrație: și sunetul, și lumina, de pildă, doar că au cauze și moduri de propagare diferite. Mai mult decît atît (de la Einstein citire), știința ne-a învățat și că totul este energie. Există vibrații dorite (de exemplu, vibrația diapazonului sau a conului unui difuzor) și vibrații nedorite (în cazul motoarelor termice și electrice, bunăoară). Vibrațiile nedorite nu doar că produc sunete neplăcute, ci (mai ales) conduc la pierderea de energie...
Unii iau din aceste descoperiri numai ce le convine, ajungînd repede la subterfugii de genul ignoratio elenchi. Vine omul supărat și-i raportează șefului o problemă care-l macină, iar cel din urmă – pac! – îi servește senin răspunsul pregătit dinainte: „Aș! Nu simți vibrația. Nu simți energia. Ești negativist!”... Și gata. Asta e tot. Iar omul rămîne descumpănit, întrebîndu-se ce are a face spiritul vibrator cu problema în cauză.
Dinspre Heraclit (pe căi directe sau indirecte) a prins să umble următoarea zicere: „Singurul lucru constant (în lume / în viață) este schimbarea”. A fost pusă recent în circulație și de o reclamă TV și, uite-așa, a început respectiva formulă filozofică să fie invocată și de copii (inclusiv la TV). Nu-i rău că a fost preluată, numai că taman unii oameni (mai) mari, de la care avem unele așteptări, o întrebuințează ca justificare pentru tot felul de acțiuni vrednice de mirare (ca să nu zic „demolatoare”).
E adevărat că lumea este în permanentă schimbare, că realitatea se prezintă ca „proces”, dar ceea ce uită oamenii superficiali (foarte încîntați de tot ceea ce le apare ca nou, însă disprețuitori la adresa tradiției) este că nu poți construi cunoașterea decît pe elementele stabile, pe concepte, pe definiții etc. Și acestea din urmă se pot schimba în timp, dar schimbarea survine în cazul lor mult mai greu, tocmai pentru că este nevoie de asigurarea unei constanțe a gîndirii și a științei. De aceea spunea Aristotel că, pentru a gîndi, ai nevoie și de repaus (și de aceea ne și exprimăm așa uneori: „Dacă stăm nițel și ne gîndim...”). De aceea avem nevoie de limbaj, care (așa cum observa John Dewey) creează o punte peste prăpastia dintre „esențe” și „existențe”. Din acest motiv, de fapt, limbajul se modifică mult mai lent decît alte forme ale culturii. Dacă semnificațiile cuvintelor s-ar schimba peste noapte, nu am mai putea să ne înțelegem între noi a doua zi...
Oamenii superficiali confundă dinamica realității cu dinamica științei (adică a cunoașterii realității). Fiecare are ritmul propriu, însă cea din urmă presupune și constanță ori stabilitate, nu doar mișcare. „Uf! Iar filozofie? Mă ia cu amețeală!”, intervine interlocutorul meu. „N-ai putea dumneata să dai și un exemplu sau chiar două, dintre cele aflate la îndemînă, ca să pricep mai bine?” De acord! Voi încerca să fiu mai explicit. Schimbarea, atunci cînd se produce în mod firesc, se face gradual. Ai posibilitatea să percepi cum era lucrul în cauză ieri și cum este același lucru azi, ușor modificat. Însă, cînd din ceva faci deodată altceva (cu totul altceva; de pildă, dintr-un om faci un leu), atunci vorbim de magie, și nu de evoluție naturală.
La fel se întîmplă și cu conceptele, doar că dinamica aceasta se petrece la nivel mental. De exemplu, ca specie literară, ai mai întîi basmul, care este de origine populară. Cînd apare basmul cult, evident că-l numești pe celălalt basm popular, ca să marchezi deosebirea. Basmul cult aduce unele modificări în raport cu cel popular (trăsături în plus sau în minus), dar continuăm să-l numim basm și pe acesta, fiindcă partea comună, pe care o împărtășește cu basmul popular, este mai mare și mai importantă decît partea diferențelor.
Desigur că uneori este nevoie și de reforme, în mai toate domeniile. Nimeni nu neagă însemnătatea și utilitatea reformelor (necesare), doar că unii merg astfel prea departe: ajung să opereze cu aceiași termeni, pe care-i golesc însă complet de sensul originar și-i umplu rapid cu substanța conceptuală convenabilă lor. Se pot reforma așa pînă și instituții foarte vechi, cu o bogată și sănătoasă tradiție în spate.
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.
Foto: wikimedia commons
