Undița și ochiul
„Fotografierea – spune Susan Sontag1 – presupune însușirea obiectului fotografiat.” Indiferent de nivelul de competență al fotografului, imaginea e captată de mecanism, de camera foto, pe cînd în artă, în literatură sau în muzică rezultatul vine din noi, oricît de mult am copia ceea ce ne înconjoară, căci mîna care ține pensula sau dalta, care scrie, care notează notele pe portativ e cea decisivă, iar mîna care ține aparatul e doar un suport. Desigur, ochiul e foarte important, nu oricine are privirea ascuțită, dar camera foto e doar o undiță – pescarul priceput va prinde cei mai frumoși pești –, în timp ce pentru celelalte arte individul devine cu adevărat Creator. Chiar și atunci cînd un pictor pictează paharul pe care îl are în fața sa, paharul de pe pînză nu va fi niciodată paharul real. În fotografie, copia se realizează exclusiv prin intermediul „lentilei”, în pictură ea trece întru totul prin filtrul uman, fiind, în fond, o recreere. În ideea primitivă că fotografia fură sufletul omului e un strop de adevăr, tocmai pentru că cel din fotografie e, deși copiat, chiar cel adevărat, oricît de paradoxal ar suna acest lucru. Fotografia fură momente de realitate, încremenindu-le, așa cum filmul fură realități în mișcare.
Într-o devastatoare critică adusă fotografiei2, Sebastian-Vlad Popa scrie că „orice shot fotografic nimerește în plin. Fotograful e un artist asigurat, și tocmai de aceea fotograful nu e un artist. El e un martor fără mărturie. El vede și nu atinge. Nu intervine. Nu dizlocă materia și nu transfigurează materia. În absența transfigurării materiei, orice pretinsă artă e nulă. Fotograful nu ajunge să transfigureze materia nici măcar în măsura în care un lăcătuș o face. Fotograful vede pentru că are mijlocirea prin care vede (aparatul fotografic, încadratura), dar nu are și nemijlocirea vederii care este facerea a ceea ce vede. Deci fotograful nu numai că nu este un artist, dar este ruinarea ideii de artă, ruinarea ideii de artist. Între fotograf și pictor nu sînt diferențe de comportament, de limbaj… între fotograf și pictor e o prăpastie definitivă și gravă”.
Da, fotograful „nu dizlocă materia și nu transfigurează materia”, însă materia nu poate fi văzută de oricine în felul în care au văzut-o Edward Steichen, Alfred Stieglitz, Ansel Adams, Edward Weston, Imogen Cunningham, Henri Cartier-Bresson, Paul Strand, André Kertész, Bill Brandt sau Ernst Haas. Valurile nesfîrșite de imagini creează iluzia că fotografia este o artă facilă. Mai bine spus, că nu se poate vorbi despre artă. Chiar și unii dintre fotografii care ating un nivel estetic ridicat nu pot fi, totuși, considerați cu adevărat importanți. De ce? Pentru că există o uzură a repetiției. Există instincte similare, viziuni devenite comune, oricît de bine realizate. Numai cei puțini, cei a căror privire este dincolo de ceea ce este deja dat, deja înregistrat scapă căderii, pierderii în tăvălugul imaginilor care se suprapun la nesfîrșit. În fond, lucrurile se petrec în mod similar și în alte arte, numai că fotografia, fiind o artă produsă în masă, „o distracție aproape la fel de comună ca sexul sau dansul“3, e un fenomen mult prea amplu și mult prea liber, scăpat oarecum de sub control. Oricine poate fi fotograf. Și aproape oricine este fotograf, în sensul că aproape toată lumea face fotografii. În schimb, nu oricine este pictor sau sculptor, pentru că este mult mai dificil să transfigurezi materia decît să ți-o însușești. Camera foto nu-ți cere decît să apeși pe declanșator. Aparatul înhață pentru tine imaginea, o înghite, apoi o varsă pe un ecran sau pe-o hîrtie. Chiar și cel mai nepriceput fotograf va reuși să facă, fie și fără intenție, o fotografie interesantă o dată la o sută de încercări. Fotografia este visul tuturor oamenilor netalentați care-și doresc să fie artiști măcar în vacanțe, dar acest lucru nu anulează faptul că există și fotografi excepționali, pentru că, în mod evident, e nevoie de mult mai mult decît de o simplă apăsare pe un buton pentru a obține artă.
Discutînd teoriile lui Gustave Le Gray4, care, precum Delacroix, era de părere că trebuie sacrificate anumite detalii pentru a obține efectul maxim în artă, Juliet Hacking scrie că „le Gray’s statement was nonetheless audacious in its suggestion that photography was more than simply a recording device“5 („declarația lui Le Gray a fost totuși îndrăzneață prin sugestia sa că fotografia era mai mult decît un simplu dispozitiv de înregistrare”). Iată, așadar, cum încă de la începuturi apare disputa cu cei care, atrași de aparenta simplitate a noului meșteșug, dau buzna în acest domeniu. „Preocuparea era generală. Ca și uimirea de a produce imagine fără să fi trecut vreodată prin fața școlii de desen. O ucenicie sumară se dovedea întotdeauna suficientă pentru a face rău: prin urmare, cei pretențioși n-aveau decît să meargă mai departe”, scrie Nadar în Cînd eram fotograf6. Și încă: „Orice om fără căpătîi ori în căutare de căpătîi se dădea drept fotograf: conțopiști care uitaseră să meargă la serviciu, tenori de café-concert care-și pierduseră vocea, portari loviți de nostalgie artistică – toți se numeau «artistici»! –, pictori și sculptori ratați au dat năvală. Am văzut chiar și un bucătar – nu s-a spus oare că bucătăria e pasămite și ea o chimie?“7.
Mai mult, de inovațiile aduse în tehnica fotografică a profitat și profită din plin și marea masă a fotografilor fără chemare. Procedeul prin care fotografiile erau retușate avea să fie un prim pas către kitsch-ul editării excesive a fotografiilor digitale de azi.
Tehnica tot mai sofisticată le creează multora impresia că, stăpînind-o, se pot numi deja artiști, deși Alfred Eisenstaedt avertiza că „the important thing is not the camera, but the eye” („cel mai important lucru nu este camera, ci ochiul”). Nudurile și peisajele sînt, probabil, subiectele care dovedesc în cea mai mare măsură lipsa de simț estetic a acestor oameni. Vezi, de exemplu, în dorința de a obține fotografii ca ale lui Edward Weston, femeile tăvălite prin nisip. Sau, cu gîndul la Ansel Adams, peisajele alb-negru cu contraste exagerate. Cît despre fotografia color, Dumnezeu cu mila! În fața culorilor edulcorante sau apocaliptice, privitorii își dau extatic ochii peste cap. Și cum trăim într-o epocă dominată de imagine, o epocă în care Internetul face legea și oricine poate căpăta o mare vizibilitate, năduful de altădată al unora ca Gustave Le Gray sau Nadar este astăzi cu atît mai îndreptățit.
Inovațiile tehnice și avîntul Inteligenței Artificiale, în loc să facă din fotografie o artă superioară, par să ducă mai degrabă la sfîrșitul fotografiei așa cum o știm. Recent, germanul Boris Eldagsen a cîștigat Sony World Photography Award, la secțiunea creație, cu o imagine, intitulată Pseudomnesia: Electrician, creată în totalitate cu ajutorul Inteligenței Artificiale, apoi a refuzat premiul, declarînd că a folosit imaginea pentru a testa competiția și pentru a iniția o discuție despre viitorul fotografiei. Gestul lui Eldagsen mi se pare de mare însemnătate, deși nu cred că are forța de a stopa dezastrul spre care, alunecînd pe toboganul bine lubrifiat de Inteligența Artificială, se îndreaptă fotografia. O asemenea frenezie a fotografilor de a se autoanihila ține și de ruptura față de cultură, mai ales față de cea scrisă. Cînd a apărut, arta fotografică era influențată de reperele culturale ale lumii de atunci, deținea o estetică bine integrată în vibe-ul – pentru a folosi o vorbă dragă omului recent – definit de cultura secolelor precedente. Nu degeaba mulți dintre primii mari fotografi erau oameni cu o cultură bogată. Astăzi, fotografiile/imaginile realizate prin intermediul unor modalități tehnice tot mai sofisticate denotă, din păcate, o tot mai mare îndepărtare de ceea ce, simplu spus, numim bun-gust. Jacques Le Goff, în Omul medieval, amintește ce îi scrie, în anul 600, Papa Grigore cel Mare episcopului Marsiliei: „Într-adevăr, ceea ce este scrierea pentru cei ce știu să citească este pictura pentru analfabeții care o privesc, pentru că în ea pot citi aceia care nu cunosc literele, așadar în primul rînd pictura slujește drept lectură pentru oameni“8. Prin urmare, pictura era, totuși, un factor educativ, o imagine care povestea ceea ce se spunea și în scris, însă în zilele noastre, cînd homo imaginis pare să preia controlul, imaginea tinde să-și fie suficientă, să fie golită de background-ul cultural și nu poți să nu te întrebi dacă ne îndreptăm spre epoca imaginilor realizate de analfabeți întru „lectura” analfabeților.
De fapt, Inteligența Artificială pare a oferi o alternativă nu doar pentru fotografie, ci pentru tot ce face omul. Inteligența Artificială va da, poate, un roman mai bun decît Război și pace, va picta ceva mai impresionant decît pictura murală a Capelei Sixtine, va realiza clădiri mai frumoase decît Taj Mahal, va purta războaie în locul nostru, va face sex în locul nostru, va urî în locul nostru, va iubi în locul nostru, va gîndi în locul nostru, iar în final, cine știe, poate că va înlocui definitiv omul, așa cum își doresc unii postumaniști. Dar să zîmbim, pregătiți pentru încă un selfie, catastrofa e încă departe, ce treabă avem noi cu ea?!
1. Susan Sontag, Despre fotografie, traducere de Delia Zahareanu, Editura Vellant, 2018.
2. Sebastian-Vlad Popa, „O plagă mondială: fotografia“, revista Infinitezimal, nr. 2, 2014.
3. Susan Sontag, op. cit.
4. Jean-Baptiste Gustave Le Gray (30 august 1820 – 30 iulie 1884) a fost un pictor, desenator, sculptor și fotograf francez. A contribuit, prin inovațiile sale, la dezvoltarea tehnicii fotografice.
5. Juliet Hacking, Lives of the Great Photographers, Thames & Hudson, 2015.
6. Nadar, Cînd eram fotograf, traducere de Gabriela Ciubuc, Editura Compania, 2001.
7. Nadar, op. cit.
8. Jacques Le Goff, Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru, Editura Polirom, 1999.
Ciprian Măceșaru este scriitor și fotograf. Textul „Undița și ochiul“ face parte din volumul în lucru Munca leneșului și alte eseuri.
