Un organ al limbii?
În articolul din numărul trecut al Dilemei vechi menționam că, pe hărțile sale frenologice, medicul vienez F.J. Gall rezervase limbii două locuri – separate, dar vecine. Iată că, peste timp, acest subiect al localizării funcțiilor cerebrale este reluat de către psihologul și neurobiologul american Eric Heinz Lenneberg, profesor la Harvard Medical School din Statele Unite ale Americii. Influentul său studiu din 1967, Biological Foundations of Language, ridică întrebări fundamentale cu privire la relația dintre creier și limbă, între care regăsim vechea problemă a existenței unui loc anume rezervat acestei facultăți. Tema nu vine pe fondul unui vid informațional, ci este o ipoteză logică pentru a cărei justificare trebuie să ne întoarcem puțin în timp.
În anul 1864, chirurgul și antropologul francez Pierre-Paul Broca înaintează un raport medical cu observații asupra cîtorva pacienți de-ai săi. În timpul vieții, acești pacienți suferiseră de tulburări de vorbire asemănătoare. După moartea lor, la autopsie, Broca observă un fapt crucial: creierele acestora au leziuni în aproximativ aceeași zonă, lucru care îl face să lanseze ipoteza unei relații de cauzalitate, confirmată de posteritate. Locul identificat este și astăzi numit, în neurologie, aria lui Broca. Leziunile în această parte a creierului, situată în emisfera stîngă, chiar deasupra tîmplei (partea inferioară a lobului frontal stîng), provoacă afazia lui Broca.
O persoană cu afazia lui Broca are ritmul vorbirii mult încetinit și greoi. De aceea, intonația dispare. Cuvintele sînt pronunțate cu mult efort, cu ezitare îndelungată, articularea însăși este defectuoasă. Vocabularul suferă și el modificări importante: elementele de legătură precum prepozițiile și conjuncțiile dispar, după cum pot dispărea terminațiile gramaticale, rămînînd doar cuvinte tip „intrare”, așa cum sînt ele indicate în dicționar. Din cauza absenței structurii sintactice și a elementelor care poartă informație gramaticală, acest tip de afazie e numit și „agramatical”. Totuși, pacienții pot formula un mesaj pe care ascultătorul să-l descifreze dacă umple spațiile goale. Propria înțelegere nu le este afectată, ei se aud cît de greșit vorbesc și se miră. De aceea răspund bine la tratamentul prin logoterapie. Desigur, ca în orice altă patologie, există diverse grade, în funcție de gravitatea leziunilor cerebrale. În cazurile ușoare, afazicul poate arăta în exterior doar o ezitare mai lungă atunci cînd vorbește. La celălalt capăt al spectrului (în interiorul căruia întîlnim tot felul de tablouri personale), vocabularul suferindului poate să mai conțină doar cîteva cuvinte sau expresii.
La zece ani distanță de momentul cînd, în Franța, Broca identifică aria care avea să-i poarte numele, un alt medic, de data aceasta german, pe nume Carl Wernicke, găsește un alt loc pe creier care, dacă e lezat, provoacă un alt tip de afazie. Locul, numit aria lui Wernicke, se află tot în emisfera stîngă, deasupra și puțin în spatele urechii stîngi, iar sindromul se numește afazia lui Wernicke. În vorbire se constată conservarea structurilor gramaticale, fluență și chiar logoree, abundența neologismelor, precum și o certă dificultate în găsirea cuvîntului potrivit, pentru care se dau substitute. Problema este că nimic din ce spun astfel de pacienți nu are sens, nici ei nu înțeleg ce li se spune, deci nu sînt conștienți de propria situație (ceea ce dă acestui sindrom denumirea alternativă de afazie „receptivă”). De aici un grad ridicat de frustrare și mînie, și, desigur, slab răspuns la logoterapie.
În secolul nostru abundă informațiile din lumea tehnologiei medicale. Imagistica craniană se efectuează prin mai multe mjloace, iar în diversele experimente participă subiecți sănătoși. Există tomografia axială computerizată (CAT scan), în care se folosesc raze X: se fac măsurători ale cantității de radiații care penetrează craniul subiectului, iar datele se convertesc într-o imagine bidimensională, în secțiune transversală. Tomografia cu emisie de pozitroni (PET scan) folosește un computer pentru a măsura cantitatea de energie consumată de diverse arii cerebrale. În acest scop, se injectează în sînge o substanță radioactivă, care, ulterior, se combină cu glucoza (care este combustibilul creierului). Subiectul primește diferite sarcini pe care să le execute (de exemplu, sarcini lingvistice cum ar fi să citească sau să scrie). Pe ecranul computerului se evidențiază cele mai active arii, pentru că ele consumă cea mai multă glucoză, deci concentrează cea mai mare parte a sîngelui în comparație cu aceleași arii monitorizate în timp ce creierul nu este solicitat în nici un fel.
Imagistica prin rezonanță magnetică (MRI) folosește o tehnologie mult mai precisă și mai puțin invazivă. Subiectul este așezat într-un tunel circular, înconjurat de un magnet care se învîrtește împrejur, generînd un cîmp magnetic. Capul este apoi expus unor pulsuri de radiofrecvență, iar semnalele emise de țesutul viu sînt măsurate. Computerul construiește o imagine bidimensională care arată nivelurile de energie. O versiune îmbunătățită este RMN-ul funcțional, care măsoară creșterea nivelului de oxigen consumat, pentru a construi imagini ale creierului. Subiecții efectuează diverse sarcini în timp ce se află în interiorul mașinăriei, iar diferențele în ceea ce privește oxigenul consumat de creier sînt analizate și comparate cu stările de repaus.
Astăzi știm, astfel, că, la cei mai mulți oameni (dar nu la toți), ariile responsabile de producerea și înțelegerea vorbirii se găsesc în jumătatea stîngă a creierului. Cum limba este absolut crucială în procesul cunoașterii, e ușor de înțeles de ce emisfera unde se află localizată limba se numește emisferă dominantă. Mai știm că, din motive care încă depășesc puterea noastră de înțelegere, creierul și corpul uman au o organizare contralaterală. Aceasta înseamnă că fiecare emisferă cerebrală este responsabilă de fiecare jumătate a corpului, dar contralateral: emisfera stîngă guvernează jumătatea dreaptă a corpului, iar emisfera dreaptă guvernează partea stîngă. Astfel sînt controlate activitatea motorie și senzațiile. Sunetele receptate de urechea dreaptă sînt procesate în emisfera stîngă și viceversa. La ochi problema e mai complicată: informația din cîmpul vizual drept al ambilor ochi este transmisă emisferei stîngi și viceversa. Ca o consecință a acestui tip de organizare, leziunile asupra emisferei stîngi pot produce, pe lîngă afazie, tot felul de alte probleme – orbire în ochiul drept (totală sau pe planuri diferite: orizontal sau vertical), surditate în urechea dreaptă ori paralizie pe partea dreaptă a corpului (hemiplegie).
Aria lui Broca, deci, este implicată în producerea limbajului, iar aria lui Wernicke este responsabilă de interpretarea auditiv-semantică. Alte sarcini lingvistice sînt îndeplinite de diverse arii corticale. Cititul, de exemplu, implică procesare vizuală a datelor, lucru care are loc în lobul occipital; ascultarea implică procesare de tip auditiv, care are loc în lobul temporal. Emisferele pot arăta identic, dar în interior nu există simetrie a sarcinilor, aceasta ar constitui o risipă: funcțiile sînt localizate. Enumerînd: emisfera stîngă conține funcțiile generale ale limbii, cum ar fi sunetele cu valoare lingvistică, literele, cuvintele, memoria verbală, structurile fonetice, semantice și sintactice ale limbii. Tot aici se procesează aritmetica. În contrast, sunetele din mediul înconjurător care nu au valoare lingvistică sînt responsabilitatea emisferei drepte, la fel ca și tiparele geometrice complexe, fețele oamenilor, geometria în spațiu (sarcinile vizual-spațiale, în general), muzica, memoria non-verbală. Emisfera dreaptă nu e complet lipsită, cum s-ar putea crede, de trăsături lingvistice: intonația, prozodia, precum și aspectele emoționale și pragmatice ale limbii sînt localizate aici, dar despre aceasta vom vorbi într-un articol viitor.
Ținînd cont de toate faptele enumerate, putem vorbi oare de un organ al limbii? În anul 1994, Steven Pinker, psiholingvist de origine canadiană, profesor la Harvard și MIT, publică o carte de mare succes pe plan mondial, intitulată The Language Instinct. Autorul dezvoltă ideea unui „organ al limbii”, concept preluat din lucrările lui Noam Chomsky. El insistă că limba este o componentă distinctă în ansamblul biologic al creierului, că este modulară, că beneficiază de un loc identificabil în creier și de un set special de gene ale gramaticii.
Pinker argumentează că, deși atît aria lui Broca, cît și cea a lui Wernicke, situate în emisfera stîngă, precum și alte centre cu funcție lingvistică localizate într-o formațiune numită fisura silviană, par să fie separate de niște golfuri, aceasta e doar o iluzie optică. Anatomia creierului normal arată ca o sumă de protuberanțe și adîncituri, însă materia cenușie este o suprafață mare de țesut bidimensional care a fost împăturit astfel încît să încapă într-un craniu sferic. Pinker compară fenomenul cu mototolirea unui ziar, prin care imaginile și textul se amestecă. Astfel, o vedere laterală asupra creierului nu ar putea să arate care zone sînt învecinate. El aduce apoi în discuție uimitoarele rezultate obținute de neurologul american Michael Gazzaniga care, ajutat de o echipă de specialiști, a dezvoltat o tehnică prin care imaginile obținute prin RMN sînt folosite la reconstrucția modului în care ar arăta cortexul dacă ar putea fi despăturit într-o suprafață plană. Așa s-a descoperit că, de fapt, ariile implicate în limbă sînt vecine unele cu altele, iar împreună formează un teritoriu continuu. Pinker conchide: „Această zonă corticală, aria perisilviană stîngă, poate fi considerată organul limbii”.
În încheiere, trebuie să spunem că lucrurile sînt infinit mai complicate. Afazia lui Broca și cea a lui Wernicke sînt doar două dintre alte cîteva mai puțin comune. Se pare că nu există afazie în formă pură, că limbajul unui afazic are, în realitate, trăsături care acoperă mai multe tipuri. Unii afazici nu au gramatică, dar sînt fluenți în vorbire, alții au probleme doar cu sufixele și prefixele, dar nu cu terminațiile gramaticale ale cuvintelor. Există rapoarte care menționează pacienți cu dificultăți în găsirea cuvintelor care desemnează lucrurile animate, dar fără probleme pentru cele inanimate. Alții nu pot găsi verbele. Din vocabularul unui pacient lipsesc cuvintele pentru fructe și legume. La altul lipsesc cuvintele care desemnează culori. Altul nu găsește numele persoanelor pe care le cunoaște.
La unele persoane, leziunea cerebrală poate lăsa ariile limbii total deconectate de restul creierului: ele nu înțeleg nimic, în schimb repetă mecanic tot ce aud. Unii afazici pot vorbi, dar nu pot citi (alexie), alții pot citi, dar nu pot să scrie (agrafie), iar alții pot scrie, dar nu pot citi, și așa mai departe. Afazicii poligloți sînt cazuri și mai ciudate. Ei pot uita o limbă și o rețin pe cealaltă, ori, în unele situații, limbile apar și dispar alternativ. Dintre toate limbile pe care un afazic le va fi vorbit de-a lungul vieții sale, se pare că limba maternă rezistă cel mai mult în memorie. Literatura de specialitate cunoaște cazuri extrem de interesante de deficiențe verbale, care ne fac să înțelegem cît de mult mai avem de parcurs, ce schematice și insuficiente sînt clasificările actuale, cît de hazardat este să formulezi teorii cu privire la funcționarea celei mai complexe construcții de pe Pămînt, creierul uman.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: Aria lui Broca (wikimedia commons)
