„Un flașnetar cîntă o baladă”
„Că rechinu-și poartă dinții / La vedere, e știut. / Dar Macheath are un șiș / Ce rămîne nevăzut.” De la Ella Fitzgerald și Louis Armstrong la Frank Sinatra și Dean Martin, toată lumea bună a fredonat versurile acestea. Mack the Knife. Mackie Șiș. Personajul central al Operei de trei parale, piesa-cult a lui Bertolt Brecht, scrisă în 1928, în Germania interbelică, în colaborare cu compozitorul Kurt Weill. În 1952, musicalul, tradus în limba engleză de către Marc Blitzstein, a fost jucat pe scena Festivalului de Arte Creative al Universității Brandeis, sub bagheta lui Leonard Bernstein, membru al facultății la acea vreme. Din 1954, piesa va cunoaște un succes răsunător pe Broadway, în ciuda faptului că autorul său a fost alungat în contextul vînătorii de vrăjitoare din America lui McCarthy. În 1956 se va stinge în Germania de Est. Opera sa va rămîne referențială și va continua să se joace pe marile scene ale lumii, transformîndu-l pe autorul său în al doilea cel mai jucat dramaturg în lume după Shakespeare. O operă de trei parale. Cam tot atît cît valorează viața unui om într-o societate închinată consumului. Un manifest împotriva sistemului. Un strigăt al tuturor năpăstuiților. Și totuși, mai cunoscut chiar decît piesa va rămîne cîntecul transformat în șlagăr. Mi-a luat ceva să-l asociez înapoi cu lumea marginalilor lui Brecht. Cu lumea interlopă înflorită pe trotuarele mlăștinoase ale mahalalei londoneze.
În România, piesa lui Bertolt Brecht nu a avut parte de prea multe puneri în scenă. De altfel, musicalul este un gen mai puțin abordat pe scenele teatrelor românești și lăsat mai degrabă în registrul Teatrului de Operetă sau, înainte de 1989, al Teatrului de Estradă. În acest context, pare un act de mare curaj să montezi un musical. Cu atît mai mult un musical celebru, al cărui cîntec de deschidere a fost transformat în hit de numele celebre menționate la începutul articolului. Și totuși, cineva s-a încumetat s-o facă.
Am lucrat într-o perioadă în centrul cel mai central al Bucureștiului, fix la jumătatea drumului între Teatrul Odeon și Teatrul Excelsior. Teatrul Excelsior era mai degrabă un teatru pentru copii la acea vreme. Am fost doar la unul sau două spectacole cu fiica mea. Unul dintre ele cred că era Momo, după romanul lui Michael Ende, din care nu-mi amintesc mare lucru, așa că nu-mi închipui că a fost o mare realizare. În schimb, am ratat constant, deși mi-aș fi dorit, să ajung la spectacolele lui Răzvan Mazilu de la Teatrul Odeon. Începînd cu primăvara acestui an, la mult timp după ce m-am mutat din zona ultracentrală, mi s-a oferit ocazia să merg la mai multe spectacole ale Teatrului Excelsior. Ținînd cont de amintirile mele încețoșate și nu neapărat încurajatoare, am mers cu reținere la prima piesă, care s-a nimerit să fie Solaris. Reținerea era dublată și de faptul că mi se părea puțin probabil ca romanul lui Stanislaw Lem să fie pus în scenă într-un mod fericit. Am fost extrem de plăcut contrazisă și surprinsă. Și am mai primit o lecție despre idei preconcepute. A fost începutul unei frumoase prietenii cu acest teatru reinventat, unde o echipă tînără aduce un suflu proaspăt, inovator. Aceasta a culminat acum cîteva seri cu Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht, în viziunea lui Răzvan Mazilu. Este al doilea spectacol pus în scenă la Excelsior de regizorul coregraf pe care l-am văzut și care mă face să regret și mai tare spectacolele ratate la Odeon.
Piesa lui Brecht are la origini piesa Opera cerșetorilor, scrisă în 1728 de John Gay. Exasperat de elitele lumii muzicale, în mod special de Händel, Gay încearcă să compună un spectacol cu o muzică accesibilă tuturor. Pe urmele lui, Brecht, împreună cu Weill, va construi un musical cu partituri care să poată fi cîntate și de actori. Știam toate acestea și totuși nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce s-a petrecut pe scena Teatrului Excelsior. Acolo unde o echipă tînără, condusă de un regizor cu viziune, demonstrează că ideea de actor complet încă nu s-a demodat. Îmi este greu să aleg din distribuția clasică a piesei un nume pe care să-l plasez deasupra celorlalte. Echipa este în mare parte aceeași de la Familia Addams, spectacol regizat de același Răzvan Mazilu. Lucian Ionescu – versatil și cu un ușor aer de Valmont modern, Oana Predescu – remarcabil de frumoasă și cameleonică, Mircea Alexandru Băluță – inocent și devotat, aproape la fel ca în pielea majordomului familiei Addams și totuși mimînd autoritatea lezată etc. Nu voi continua enumerarea, pentru că risc să pierd vreunul dintre actori din vedere. Toți, dar absolut toți, se pliază pe rol și dau tot ce-i mai bun. Actori tineri, ale căror nume nu mi-au fost cunoscute pînă acum, demonstrează că teatrul încă este viu și aduc un suflu proaspăt, de Broadway, modestei scene bucureștene, ajutați de scenograful Dragoș Buhagiar care desenează cadrul în care se desfășoară acțiunea.
Dar ceea ce aduce acest spectacol în plus față de alte spectacole, scînteia de geniu a lui Răzvan Mazilu, dincolo de transformarea mesajului revoluționar al piesei lui Brecht într-unul universal, cu valori umaniste atemporale, este inventarea unui personaj care accentuează atmosfera de vodevil și burlesc a spectacolului și care pe mine m-a dus cu gîndul la Cabaret-ul lui Bob Fosse. Personajul Marlene, amfitrion, cumva un echivalent al maestrului de ceremonii din Cabaret-ul mai sus menționat, însă mai mult de atît. Un hibrid între Îngerul albastru și Commedia dell’arte. Marlene Dietrich și Pierrot. Diva și paiața. Glamour și disperare. Impecabil interpretat de foarte tînărul actor Dan Pughineanu care a primit, de altfel, pe cel mai deplin merit, premiul UNITER pentru cel mai bun actor într-un rol secundar (în mod paradoxal, pentru că rolul este unul esențial în economia montării). Artistul construiește un personaj fantastic, dual, androgin, pentru că „numai un bărbat poate să poarte tocuri atît de înalte”, personaj care se destructurează pe măsură ce acțiunea piesei se derulează spre un deznodămînt tragic. Fără să-mi doresc să devoalez toate surprizele pe care le rezervă acest spectacol, nu pot să nu menționez momentul care mie mi s-a părut cu adevărat remarcabil, momentul nopții dinaintea eșafodului. Ilustrat muzical în mod magistral prin aria lui Mario Cavaradossi, din actul 3 al opereiTosca de Puccini, „E lucevan le stelle”. Intensitatea dramatică a partiturii muzicale este redată printr-o coregrafie executată cu grație studiată de paiața în care s-a metamorfozat Marlene, amfitrionul, în interpretarea lui Dan Pughineanu. Dozajul gesturilor, mimica, un întreg balet al expresiilor transformă momentul într-unul greu de uitat. Nicăieri, nicicînd, suferința nu a „dansat” mai convingător.
Dacă Opera de trei parale este despre ce înseamnă să fii om, atunci personajul închipuit de Răzvan Mazilu împreună cu Dan Pughineanu este esența condiției umane cu toate artificiile, viciile și căderile sale. Dar care se poate ridica, dincolo de mascarada lumii care îl vrea prizonier al sistemului. Pentru că, așa cum conchide spectacolul lui Răzvan Mazilu, „Omnia vincit amor et nos cedamus amori”.
Ileana Moroianu este doctorand în filozofie la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
