„Un cerc al solidarității” – interviu cu Dragoș ANASTASIU, președintele Grupului Eurolines
Există temeri că, după alegerile din decembrie, se va institui și în România un al doilea lockdown, ca acela din primăvară. Mai ales în siajul faptului că alte țări europene au recurs, din nou, la această metodă de a controla pandemia. Își mai permite România, din punct de vedere economic, o asemenea măsură?
Nu aș lega problema unui lockdown ca acela din primăvară de momentul alegerilor – asta ar presupune că la nivel medical-politic sînt acum anumite rețineri, care vor dispărea după alegeri. Și nu cred că este cazul. Pe de altă parte, realitatea este că sîntem deja într-un lockdown, în unele sectoare chiar mai accentuat ca în alte state europene. Avem școli închise, aproape un unicat european, restaurantele închise (în vreme ce multe țări au încă și restaurantele, și cinematografele deschise, bineînțeles, cu restricții). Avem orașe carantinate. Chiar dacă, în alte privințe, restricțiile sînt mai mici și economia cumva funcționează, este maximum ce ne putem permite – economic sîntem extrem de afectați și orice alte măsuri suplimentare ar avea un impact foarte greu de suportat, dacă statul nu intervine prompt în ajutorul antreprenorilor, cum se întîmplă în alte țări.
Situația este deja precară și tinde să devină dramatică. Ne aflăm, din punct de vedere economic, la limită, iar în momentul de față cred că extrem de mulți antreprenori și-au atins pragul resurselor. Era și este imperios necesar ca statul să intervină pe aceste zone cu măsuri specifice, nu generale, de care a beneficiat toată economia.
De ce măsurile generale nu sînt suficiente și care ar fi acele măsuri specifice?
În primul rînd, uneori măsurile generale nu ajută deloc, dacă vorbim, de pildă, despre șomajul tehnic – acesta există doar în situații în care statul te închide în mod explicit (ca în cazul restaurantelor sau cinematografelor), dar în cazul unei agenții de turism nu există această modalitate. Iar aici intervin măsurile specifice – pe care le discutăm în prezent cu Guvernul.
Din păcate, lucrurile se mișcă destul de lent și era necesar ca acești pași să fie deja făcuți. Este vorba despre un ajutor de stat care să compenseze diminuarea cifrei de afaceri prin prisma măsurilor care au fost luate. Dau un exemplu: dacă statul român a decis ca 50% din locurile dintr-un cinematograf să nu fie vîndute, tot statul trebuie să vină cu o compensație ca să plătească procentul de bani care ar reveni din locurile blocate. Dacă nu vrei ca toate mesele din restaurant să poată fi ocupate, plătește o parte din pagubele pe care le-ai creat. Acesta ar fi mecanismul care ar trebui să funcționeze și ar fi trebui să funcționeze chiar a doua zi după adoptarea măsurii. În caz contrar, antreprenorii ajung să ia măsuri disperate, cît să se mențină la suprafață: să încerce să diminueze chiria, dacă pot, după care intervine diminuarea costurilor cu personalul. Și aici ajungem să vorbim deja despre șomaj.
Sînt afaceri care, deși au rezistat primului lockdown, acum nu mai fac față.
Pe de o parte, companiile românești sînt subcapitalizate – iar aici trebuie să vorbim despre un aspect la care antreprenorii români va trebui să se gîndească foarte serios. Dacă e să facem o paralelă cu Germania, care se află la a șaptea generație de antreprenori care cunosc importanța menținerii resurselor în companie, în România, de multe ori, aceste resurse sînt externalizate. Trebuie așadar să învățăm ca, atunci cînd ne merge bine, să punem deoparte pentru firmă, pentru că vin aceste momente grele și imprevizibile. Cei care au făcut acest lucru au rezistat și probabil că vor rezista și la al doilea lockdown. Pe de altă parte, bineînțeles, asta nu poate merge la nesfîrșit, fără intervenția statului – și, atenție, nu cu prelungiri de rate sau amînări de impozite, pentru că aceste măsuri, chiar dacă nu te omoară acum, te omoară, cu siguranță, mai încolo. Sprijinul statului trebuie să vină, repet, prin acele compensații de care vorbeam.
Pentru că în România există încă acea mentalitate „nu mă interesează că a crescut prețul benzinei, pentru că nu am mașină”, trebuie să vă întreb: de ce ar trebui să intervină statul?
O societate sănătoasă merge pe un principiu de solidaritate. Este, dacă vreți, modelul funcționării Caselor de asigurare medicală. Dacă spui „eu nu sînt bolnav, n-am fost bolnav de 20 de ani, de ce să plătesc?”, acest mecanism cade.
La fel și acum, statul trebuie să intervină dintr-un spirit de normalitate. Trebuie să conștientizăm faptul că, trăind într-o societate, trăiești într-un ecosistem economic: angajator-angajați-stat, iar cînd acest ecosistem se dereglează, întreaga societate are de suferit. În plus, vorbim și despre responsabilitate. Să învățăm să ne asumăm niște decizii, în mod corect. Dacă iau o hotărîre care afectează viața cuiva, trebuie să fiu, în egală măsură, și responsabil. Pe de o parte, statul este cel care a decis lockdown-ul. Sigur, este pandemie, iar statul poate invoca faptul că nu e vina lui – dar pînă la urmă nu este vina nimănui, iar în urma acestor decizii sute de mii de oameni (doar în HoReCa vorbim despre 400.000 de oameni) au șanse să devină șomeri. Or, în România, a fi șomer înseamnă să trăiești cu 600 de lei pe lună. Iar aici vorbim deja de o serioasă problemă socială în care statul trebuie să intervină imediat. Sprijinind antreprenorii, aceștia își pot sprijini angajații, care la rîndul lor vor putea în continuare sprijini și economia, și societatea, prin consum, educație, sănătate.
Societatea se construiește astfel într-un cerc social al solidarității. Dacă acest cerc se întrerupe, întreaga societate se destabilizează.
Sînt conștienți guvernanții de pericolul întreruperii acestui cerc? De ce întîrzie implementarea măsurilor specifice?
Sînt conștienți, da. Și sînt și deschiși la dialog. Problema rezidă în resursele și capacitatea instituțională de a gîndi politici publice și de a le implementa. Nu e nici o noutate: de ani de zile, în sistemul public nu se merge (dacă s-a mers vreodată) pe meritocrație, ci pe pile, cunoștințe și relații. Iar atunci, chiar dacă nu generalizez, există o problemă de competență – cei care acum ar trebui să gîndească și să implementeze aceste politici publice salutare nu sînt, pur și simplu, competenți sau motivați să o facă. Și ne aflăm în situația paradoxală în care, deși la nivel înalt factorii decizionali sînt de acord cu aceste măsuri, lucrurile se împotmolesc la nivel de implementare.
Vreau însă să subliniez ceva extrem de important. Noi nu sîntem aici ca să ne împărțim în tabere și să arătăm cu degetul. Din contra. Am venit de fiecare dată cu ideea de a ajuta, nu de a dezbina. Nu poți ieși dintr-o criză făcînd tabere, ci echipe. Iar acum este acel moment în care toți trebuie să înțelegem că doar strîngînd rîndurile putem ieși la liman.
Totuși, un semnal de alarmă trebuie tras. Mai ales cînd, în mass-media, statisticile vin doar din direcția crizei sanitare. Credeți că este un tabu să vorbim despre criza economică?
Nu este un tabu, dar în momentul de față sîntem într-un soi de „isterie” mediatică în care de dimineață pînă seara, pe toate canalele de comunicare, nu auzim decît de COVID-19. O nație întreagă știe zilnic cifra contaminărilor de COVID. În viața noastră n-am știut cîți oameni se îmbolnăvesc de cancer sau cîți mor zilnic în accidente de mașină. Acum știm cîți sînt internați la ATI, cîte paturi mai sînt libere etc. Este un overload informațional care vine numai din această direcție și care nu face altceva decît să ne seteze mintea doar înspre frica generată în prezent de COVID, paralizîndu-ne pe acest palier și făcîndu-ne să ignorăm alte aspecte ale vieții care, neglijate, pot deveni la fel de grave, dacă nu chiar mai grave. Nu mai vrem să mergem la spital, riscînd să ni se agraveze o boală cronică, de frica COVID-ului, invocăm un lockdown generalizat, spunînd că sănătatea este mai presus decît orice, ignorînd ziua de mîine, ce se va întîmpla cu mine, cu societatea, dacă îmi pierd locul de muncă, dacă ajung, eu și alte sute de mii, în situația de a fi șomer – și, din nou, poți supraviețui în România cu 600 de lei pe lună? Or, consecințele unui val de șomaj sînt extrem de grave la nivel social, iar ce poate genera acest val sînt probleme extrem de grave, pentru care nu sîntem pregătiți.
Cu alte cuvinte, ajutorul statului pentru antreprenori este o investiție în propria societate?
Categoric. Să nu uităm că nimic nu se poate fără economie: nu putem face autostrăzi, școli, sisteme medicale. Companiile trebuie să funcționeze pentru ca o economie să funcționeze. În al doilea rînd, statul e co-acționar privilegiat în toate companiile, pentru că lună de lună scoate bani din aceste companii, în timp ce antreprenorii scot o dată pe an. Cînd aceste companii au probleme, nu din cauza managementului, ci pentru că s-a întîmplat o pandemie, statul trebuie să se comporte ca un adevărat co-acționar. Dacă eu, ca patron, vin cu resurse de acasă, și statul trebuie să facă la fel.
Aș vrea însă să se înțeleagă că nu vreau să transmit un mesaj catastrofal. N-am vrut niciodată acest lucru și nu cred că trebuie să ne panicăm sau să acționăm cu frică. Din contra. Avem soluții, sîntem un popor creativ, avem resurse de tot felul și știm să ne mobilizăm cînd e greu. Avem parteneri, și în interior, și în exterior, și nu ne scufundăm, dacă împreună – și acum! – facem ce avem de făcut. Pentru că, într-adevăr, crizele pot fi niște oportunități senzaționale, dacă ne mobilizăm și dacă nu ne lăsăm paralizați de frică. Dacă acționăm cu cap, în loc să stagnăm, simțindu-ne anihilați, în timp ce numărăm, zilnic, infectările.
a consemnat Stela GIURGEANU
