Un caz de xenoglosie analizat lingvistic

Pe 20 februarie 1882, la Londra, se înființează Society for Psychic Research. Avînd ca membri fizicieni, chimiști, filozofi, psihologi și fiziologi renumiți în lumea științifică, organizația, prima de acest fel din lume, își propune ca, într-un mediu social invadat de mediumi și ședințe de spiritism, să studieze fenomenele paranormale cu ochiul critic și neutru al omului de știință. Unul dintre membri este ilustrul psiholog William James (fratele nu mai puțin celebrului scriitor Henry James), care fondează, alături de alții, doi ani mai tîrziu, American Society for Psychic Research, la New York. James, care face psihologie experimentală și scrie despre cazurile sale, găsește, într-o zi a anului 1895, în corespondența pe care o poartă cu Théodore de Flournoy, profesor de psihologie la Universitatea din Geneva, o scrisoare entuziastă.

Convins că fenomenele spiritiste au un substrat psihic care trebuie explorat, Flournoy i se plînsese anterior de reticența mediumilor de a-l primi la ședințe ca observator neutru, dar acum reușise să fie acceptat de unul remarcabil: „...femeia e un veritabil muzeu de fenomene posibile, cu un repertoriu de o varietate infinită: face masa să vorbească ‒ aude voci ‒, are viziuni, halucinații tactile și olfactive, scrie automat, cîteodată are somnambulism total, catalepsie, stări de transă ... toate automatismele senzoriale și motorii, toate fenomenele clasice de isterie apar pe rînd și în modul cel mai neașteptat!”. Urmează ani întregi de cercetare empirică, în care multe ședințe se țin chiar în casa psihologului elvețian, care documentează cu acribie tot ce se întîmplă și se consultă cu diverși specialiști ai vremii. Rezultatul este un best-seller de aproape 500 de pagini, publicat în 1899 sub titlul Des Indes à la planète Mars: étude sur un cas de somnambulisme avec glossolalie / Din India la planeta Marte: studiu asupra unui caz de somnambulism cu glosolalie, tradus în engleză în anul imediat următor.

Catherine Élise Müller, numită în carte Hélène Smith, are în jur de 30 de ani, e înaltă, frumoasă, vioaie și inteligentă, cu o sănătate fizică evidentă. Nu e medium profesionist, de fapt nici nu acceptă bani pentru serviciile sale, care constau în comunicarea cu spiritele rudelor decedate ale participanților la ședințe sau cu diverse alte spirite prin care recomandă, de exemplu, tratamente medicale. Franceza e limba ei maternă, dar știe și germană și ceva engleză. Pe 25 noiembrie 1894, fiul mort al unei anume doamne Mirbel, de față la acea ședință, se manifestă sub numele de Esenale și o duce pe Catherine pe Marte. În transă, ea descrie călătoria: o lumină strălucitoare, apoi o ceață deasă a cărei culoare fluctuează (albastru ‒ trandafiriu ‒ gri ‒ negru), zboară prin spațiu (cei prezenți notează că masa însăși mai stă doar într-un picior). Ajunsă pe Marte, observă trăsuri fără cai sau roți, care alunecă și scot scîntei, case cu fîntîni pe acoperiș; marțienii arată ca pămîntenii și sînt îmbrăcați toți la fel: pantaloni largi și bluze lungi, strînse în talie, decorate cu diverse însemne. După ședință, Catherine desenează din memorie fel de fel de peisaje marțiene, care sînt reproduse în cartea lui Flournoy.

Călătoriile pe Marte se suspendă timp de peste un an, după care reapar brusc, în februarie 1896. Esenale anunță că o va învăța pe Catherine limba marțiană. Iată prima înregistrare a unui mesaj marțian vorbit (transcris de Auguste Lemaître, profesor la Collège de Genève, prin care Flournoy a reușit să intre în cercul de spiritism): Mitchma mitchmon mimini tchouainem mimatchineg masichinof mézavi patelki abrésinad navette naven navette mitchichénid naken chinoutoufiche. Pe 2 noiembrie 1896, Esenale își traduce pentru prima dată mesajul, în franceză: Dodé né ci haudan té meché métiche Astané ké dé mé veché. Aceasta este casa marelui om Astané pe care l-ai văzut. Astané, întîlnit anterior de Catherine pe Planeta Roșie, e spiritul unui fachir indian reîncarnat ca marțian, care promite să o învețe scrierea marțiană. Pe 22 august 1897, Hélène produce primul text în limba marțiană. De acum, Flournoy strînge texte scrise și traduse, stabilește corespondența dintre simbolurile marțiene și literele alfabetului francez, alcătuiește un mic dicționar și studiază limba.

Concluzia lui este că „acest idiom fantastic e evident opera naivă și cumva puerilă a unei imaginații infantile atinse de ideea creării unei limbi noi”. Limba „nouă” e, însă, turnată în tiparele formale ale limbii materne. Influența formelor limbii franceze e evidentă: cea mai mare parte a cuvintelor marțiene au același număr de silabe sau litere ca echivalenții lor franțuzești; negația marțiană oglindește fidel pe cea franceză prin despărțirea elementelor ne ... pas; ba chiar literele inutile din interogația franceză (de exemplu, t din quand reviendra-t-il?) se regăsesc, în aceleași poziții din cadrul sintagmei, în marțiană (kèvi bérimir m hed); în sintagma „ne înțelegeam” ‒ nous nous comprenions ‒, primul nous este subiectul („noi”), iar al doilea nous este pronumele reflexiv reciproc („ne”), deci avem o omonimie care se regăsește întocmai în textul marțian: nini nini triménêni. Cu excepția cîtorva sunete, marțiana are aceleași vocale și consoane ca franceza. Alfabetul marțian are corespondent în fiecare literă din alfabetul francez. Ordinea cuvintelor într-o propoziție e aceeași în ambele limbi, deci sintaxa e identică. Nu există inovații de nici un fel ‒ fonetice, gramaticale ori sintactice. Limba marțiană a fost alcătuită „prin luarea ca atare a sintagmelor franțuzești și înlocuirea cuvintelor cu alte fabricații întîmplătoare”.

În toți acești ani, cu intermitențe și fugar, Catherine transmite cîteva mesaje de tip nou (pentru prima dată, pe 6 martie 1895: Àtièyâ Ganapatinâmâ!), identificate drept sanscrită de către Leopold ‒ un spirit omniprezent care o ghidează și ajută pe Catherine. O anume prințesă hindusă de la 1400, pe nume Simandini, se pare că se încarnează în Catherine cînd începe să vorbească în sanscrită. Pentru sanscrită, lucrurile sînt mai complicate: Flournoy nu dispune nici de traduceri, nici de texte scrise. Trebuie să intre în scenă lingviștii. Și nu orice lingvist este chemat în ajutor. Coleg cu Théodore de Flournoy la Universitatea din Geneva e unul dintre cei mai faimoși indo-europeniști ai timpului, prezent azi pe orice listă scurtă a celor mai importanți lingviști ai lumii: Ferdinand de Saussure. În mai 1896, Flournoy inițiază o corespondență în care copiază cu grijă notațiile care par să fie în sanscrită ‒ nu sînt multe, vreo cinci sintagme de cîte cel mult zece cuvinte. Nu știm cît de corecte sînt transcrierile, iar Saussure, pe atunci în vîrstă de 39 de ani, analizează ce i se dă. Dar, peste un an, pe 20 iunie 1897, lingvistul participă la ședință și notează el însuși ceea ce aude (acesta e și cel mai lung mesaj): Gâya gaya naïa ia miya gayä briti... gaya vaya yâni pritiya kriya gayâni i gâya mamatua gaya mama nara mama patii si gaya gandaryô gâya ityami vasanta... gaya gaya yâmi gaya priti gata priya gâya patisi...

Analiza lingvistică e îngreunată de faptul că mediumul nu se lansează niciodată în înșiruiri de silabe multiple și folosește din plin vocala /a/. Saussure observă că, în sanscrită, această vocală e prezentă în proporție de 4:1 față de oricare alta, iar folosirea unui /a/ la fiecare două sau trei silabe mărește șansa ca producția să sune a sanscrită. El va numi limba „sanscritoidă”, va recunoaște unele nume de divinități și unele cuvinte din vocabularul limbii sanscrite și, ca să-l facă pe Flournoy să înțeleagă exact ce vrea să spună prin termenul „sanscritoidă”, inventează un scurt text în „latinoidă” (Flournoy fiind familiar cu latina), urmînd ca orice observație va face să se aplice la ambele: Meâte domina mea sorôre forinda inde deo inde sîni godio deo primo nomine ... obéra mine ... loca suave tibi ofisio et ogurio ... et olo romano sua dinata perano die nono colo desimo ... ridêre pavêre ... nove... Observațiile principale sînt următoarele: nu poți găsi un sens global, ca într-o propoziție; luate izolat, ca o colecție de cuvinte din dicționar, cîteva cuvinte sînt impecabile (domina), altele sînt corecte doar pe jumătate (ogurio), iar altele, prin aranjamentul de litere, ar putea fi latinești (obera), dar nu sînt consemnate în dicționare; cuvintele nu au terminații gramaticale de nici un fel (nu vezi -orum, -ibus etc.).

Analiza ajunge apoi la sursa acestor creații: mintea. Opozant al ideii prevalente conform căreia limba e nomenclator (listă de nume pentru lucruri), Saussure e obsedat de caracterul de sistem al limbii, idee cu care va revoluționa lingvistica mai tîrziu. Vorbirea (parole) provine din langue, care e un sistem mental în care unitățile depind organic unele de altele prin locul pe care îl ocupă, și care sînt guvernate de legi psihice prea puțin accesibile vorbitorului. Așadar, el opinează că marțiana și sanscritoida lui Catherine sînt produse printr-un mecanism psihic identic: „...cuvintele franțuzești sînt tema sau substratul a tot ceea ce spune, iar legea care îi guvernează mintea e ca acestea să fie redate prin substitute cu aparență exotică”. Apoi explică punctual cum formula Àtièyâ Ganapatinâmâ, care fusese rostită cu aerul și gestica unui ritual, și în care se recunosc ușor numele unei zeități, Ganapati, și substantivul „nume”, ar putea însemna „(eu) te binecuvîntez în numele lui Ganapati”. Primul cuvînt ar putea reuni substituții influențate de amintirea unui cuvînt străin: a de englezescul I (pronunțat /ai/) care ar putea determina ordinea cuvintelor  (I bless you), deci și yâ va fi influențat de englezescul you; nâmâ poate fi o amintire a germanului Namê, care dictează ordinea în Ganapatinâmâ, opusă celei din franceză.

Dacă ar mai trăi azi, Saussure și-ar vedea intuițiile confirmate: psiho-neurolingviștii cred că, în „lexiconul” mental, unitățile limbii sînt stocate modular, cu link-uri nenumărate între ele, în funcție de pronunție, ortografie, clase lexicale, categorii gramaticale, asocieri de sens. Simpla activare a uneia declanșează o reacție în lanț. În acest caz de tulburare de identitate disociată (cu personalități multiple), Théodore de Flournoy conchide că mediumul, bolnav de isterie, are vagi capacități telekinetice și telepatice, și că celelalte fenomene, departe de a fi supranaturale, își au originea în propriul subconștient. Pe lîngă excepționalitatea cazului (care va avea relevanță mai tîrziu și pentru artiștii suprarealiști),  interesantă e și conlucrarea dintre psiholog și lingvist, una avant la lettre: psihologia și lingvistica se vor apropia natural una de cealaltă abia peste cîteva decenii, în anii 1950-60, cînd se va constitui o ramură interdisciplinară, numită psiholingvistică.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.