„Un asemenea om agită și încîntă prin modul paradoxal, dar în același timp fidel de a se raporta la Evanghelia lui Hristos“ – interviu cu Pr. Gheorghe HOLBEA, conf. univ. dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Univ. București
Părinte profesor, există în mediile intelectualilor creștini mireni impresia generalizată că opera Părintelui Andrei Scrima nu a pătruns încă în Facultățile noastre de Teologie. În ce măsură e adevărată această impresie?
Moștenirea teologică a operei Părintelui Andrei Scrima încă nu a pătruns în Facultățile noastre de Teologie. Știu că sînt cîteva lucrări de doctorat în curs de elaborare, care sondează perspectiva teologică a părintelui Scrima. De asemenea, știu că foști studenți de-ai mei fac cercetări și organizează panel-uri, în spațiul academic occidental, referitoare la teologia și personalitatea Părintelui Andrei Scrima. Cu toate acestea, mi se pare prea puțin. Am impresia că Părintele Scrima are parte de mai multă atenție din partea filosofilor, decît din partea teologilor.
Am reflectat încă din perioada studenției mele asupra a ceea ce ar putea însemna „Andrei Scrima – teologul”. Mi-amintesc că l-am descoperit într-un număr din 1968 al revistei Prodromos a românilor de la Paris. Am citit articolul intitulat „Pustiul și ființa”, după o rostire inedită a lui Martin Heidegger, unde subliniază afinitățile dintre itineranța simbolică a operei lui Antoine de Saint-Exupéry și gîndirea meditativă a lui Martin Heidegger. Părintele își începea analiza pornind de la o expresie din opera Citadela a lui Antoine de Saint-Exupéry: „Ctitorește iubirea de turnuri, că ele stăpînesc pustiul”. În scrisoare se arăta că mai înspăimîntătoare decît distrugerea este pustiirea. Veacul al XX-lea era numit un veac al pustiirii: „De vreme ce nimic nu mai crește, ci totul este înrobit de planificare și calcul, pînă și graiul, care peste un puțin întrezărit, va fi prefăcut într-un instrument de informație”. Pustiul înseamnă dispariția iluziei ce ne împiedică să vedem taina lumii. Mai tîrziu am înțeles legătura gîndirii lui cu Rugul Aprins. Pentru misticii creştini, existenţa unei plante vii în plină pustie semnifică trăirea în asceză, „sămînţa credinţei ce încolţeşte şi creşte în ciuda aparentei privaţiuni fizice şi psihice” şi a unui „foc vizibil”, perceptibil, care nu distruge materia (intensitatea trăirii nu vatămă trupul), antinomii păstrate prin tradiţia de trezvie a isihasmului. Într-o perioadă întunecată de prigoană, teroare, arestări, lipsuri şi confuzie, soluția salvării este „credința văzătoare” a misticii.
În aceeași revistă am citit și o meditație pe marginea cărții lui André Marlaux, Antimémoires. Sînt evocate o serie de întîlniri în muzee ale lumii, dar cel mai sinistru este muzeul revoluției din China unde totul este clădit pe minciună și sfîrșește în ciclul închis al producției și consumului. O meditație asupra suferinței, morții, torturii mai ales, împletită din amintiri despre cei dispăruți în cursul războiului. Mi-a atras atenția concepția despre tortură: „mai hidoasă decît moartea, mai intolerabilă decît orice altă formă de crimă. Torționarul se înverșunează să inoculeze victimei sale evidența atotputerniciei lui (a regimului, a ideologiei), să-i demonstreze că este iremediabil abandonată puterii, că nimeni și nimic nu o mai poate salva”.
Ce anume din opera Pr. Scrima generează rezerve din partea Părinților profesori de Teologie? Sau, poate, mai degrabă e vorba despre personalitatea lui...
Cred că este vorba, mai degrabă, despre personalitatea sa. Atît cît am reușit să pătrund viața și scrierile Părintelui Andrei, cred că era o apariție incomodă, ce nu putea fi catalogată în ciuda tuturor etichetelor care i-au fost aplicate. O fi fost „ispita” comunistă (cum zicea Mircea Vulcănescu), care ne-a făcut să fim neîncrezători în semenii noștri, sau poate e de vină atitudinea general umană de a nu primi cum se cuvine pe cel care nu se încadrează în nici o categorie, care pare dubios prin lipsa apartenenței lui la o grupare anume și care are oroare de sedentarizare. Cei care l-au cunoscut povestesc despre el că putea sminti prin libertățile pe care și le lua. În același timp, era riguros în ceea ce privește cultul liturgic al Bisericii, uneori ironic, aparent sever, întotdeauna galant și atent, oglindind o vocație a dialogului și discreției. Totul era firesc, nimic nu era forțat la el. Parcurgîndu-i scrierile și ascultîndu-i pe cei care i-au fost apropiați, îl văd manifestîndu-se cu nonșalanța acelor puține persoane care pot încălca cu lejeritate și încredere orice fel de convenție prin simplul fapt că știu să o facă într-o manieră aparte. Un asemenea om agită și încîntă prin modul paradoxal, dar în același timp fidel de a se raporta la Evanghelia lui Hristos.
Ați fost primul cadru didactic de la Facultatea de Teologie din București care a organizat o seară dedicată personalității Pr. Andrei Scrima. S-a întîmplat acum cinci ani, cînd s-au împlinit 90 de ani de la nașterea Părintelui. Am fost acolo și îmi amintesc bine că sala a fost arhiplină, mai ales cu studenți, dar și cu tineri din afara facultății, iar discuțiile s-au prelungit pînă spre miezul nopții. Era ușor de detectat un interes real și masiv pentru Pr. Andrei Scrima, mai ales din partea tinerilor. Nu știau multe despre el, dar puținul pe care-l știau fusese suficient să-i aducă la acel eveniment. Să fie un semn că în scrierile Pr. Scrima putem găsi răspunsuri la multe din dubiile pe care le-ar putea avea un tînăr ortodox de azi din România, membră a Uniunii Europene?
Pe 14 mai 2015 a avut loc la Facultatea de Teologie Ortodoxă o seară de priveghere intitulată „Părintele Andrei Scrima: Asceza întîlnirii și a dialogului“. Invitatul serii a fost dl Andrei Pleșu, care a subliniat aspectele mai importante ale vieții și personalității Părintelui Andrei Scrima, „teolog și important mărturisitor al Ortodoxiei”, prezentînd itinerariul cultural și spiritual al Părintelui Andrei în Europa și Asia, precum și reîntoarcerea sa în România. Seara a fost deschisă prin vizionarea filmului despre Părintele Andrei Scrima realizat de Radu Găină. A fost o seară în care tinerii au fost chemați spre receptarea fidelă a personalității și operei Părintelui. În scrierile acestuia, tinerii pot descoperi mărturii despre așezarea pe calea creștină, rațiunea dialogului intercreștin și interreligios, critica relativismului religios orizontal, precum și folosul creativității și dezvoltarea sensibilității de a descoperi pe Mîntuitorul Hristos în locuri în care pare că nu are ce căuta. Întîlnirea cu Părintele înseamnă articularea nevoii de a nu fi singur pe cale, de a avea un părinte duhovnicesc care să te îndrepte spre cunoașterea lui Dumnezeu așa cum a fost descoperită de Mîntuitorul Hristos. Părintele ne învață cum să ne raportăm la celălalt pentru a renaște împreună cu el, a deveni celălalt. Aceasta cere o asceză îndelungată.
Sînt, de asemenea, remarcabile intuițiile profetice ale lui Andrei Scrima asupra a ceea ce s-a întîmplat în perioada comunistă, sînt valabile și pentru ideologia lumii contemporane. Părintele arăta că minciuna filozofică a comunismului era aceasta: „restaurarea unei mediocrități universale, fără elite, a unui soi de comunism liberal sau liberalism planificat cu ștergerea oricărei adîncimi și înălțimi a istoriei și a omului”.
În general, scrierile Părintelui Andrei constituie adevărate apologii ale căutării și regăsirii peceții divine din făptura umană, iar acesta este un aspect care devine din ce în ce mai evident pentru categoria de vîrstă la care ne referim. În ultimă instanță, cred că cel mai mare folos pe care un tînăr îl poate avea din întîlnirea cu Părintele Andrei este articularea nevoii de a nu fi singur pe cale, de a avea un părinte duhovnicesc care să te îndrume spre cunoașterea lui Dumnezeu așa cum a fost descoperită de Mîntuitorul Hristos, un sfătuitor care să te ajute să-ți centrezi identitatea și întreaga existență pe calitatea de chip al lui Dumnezeu, cu toate consecințele ce reies din aceasta. În ceea ce mă privește, o frază memorabilă din volumul Timpul Rugului Aprins mi-a marcat slujirea de duhovnic și m-a făcut să înțeleg mai bine personalitatea Părintelui Andrei, dezvăluindu-mi, în același timp, responsabilități și chemări pe care nu le bănuiam. Făcînd apologia funcției părintelui spiritual, Andrei Scrima conchide: „Caracteristica specifică trimisului e aceea că e trecător: trece și lasă o urmă care te trece sub un alt statut”.
Știu că în bibliografia pe care o propuneți studenților cursului de mistică ortodoxă pe care-l predați există și „Comentariul la Evanghelia după Ioan” al Părintelui Scrima. De ce simțiți că această carte este utilă demersului dumneavoastră didactic?
În opinia mea, Comentariul la Evanghelia după Ioan al Părintelui Andrei Scrima este o încercare de erminie duhovnicească a celei de-a patra Evanghelii. De aceea o recomand studenților. Unii „specialiști” susțin că nu se încadrează în exigențele bibliștilor moderni și contemporani. Alții cred că prin cercetarea științifică a textelor biblice pot și sînt datori să păstreze puritatea Sfintei Scipturi, purificînd-o chiar de elementele care, cred ei, o împovărează, cele ale tradiției. Tratatul părintelui nu conține critică textuală, nu folosește metoda istorică-critică ce are ca obiectiv principal depășirea distanțelor de cultură, de spațiu și de timp dintre emițătorul textului și receptorul lui de astăzi. Erminia duhovnicească scoate mintea din „socotințele ei”, întipărindu-i „socotințele credinței”. Conștiința nu se rătăcește în filosofările minții, ci este prinsă în „lucrările credinței”. Părintele Sofronie Saharov ne învață: „Cheia înțelesurilor adevărate din dumnezeieștile Scripturi este rugăciunea: Doamne, dă-mi să primesc simțirea puterii prin cuvintele Scripturii”.
Vă mulțumesc, Părinte profesor.
interviu de Sever VOINESCU
Explicație foto: Al doilea din stînga, fără culion și cu ochelari de soare, Pr. Scrima, la Adunarea Panortodoxă de la Rhodos, 1961
