Trăim o dictatură sanitară?

La începutul lunii mai, nouă ofițeri vamali din Noua Zeelandă au fost concediați din cauză că au refuzat să-și facă vaccinul anti-COVID-19.

În baza unui ordin emis de Ministerul Sănătății, toți lucrătorii în domenii considerate a fi „prima linie” (precum serviciul vamal) erau obligați să se vaccineze pînă la sfîrșitul lunii aprilie. Totuși, într-o conferință de presă, Jacinda Ardern, prim-ministrul Noii Zeelande, a declarat că Guvernul nu va impune obligativitatea, iar dacă angajatul refuză vaccinarea, va fi relocat în alt post, care să nu implice interacțiunea cu prea mulți oameni.

Cu toate acestea, cei nouă angajați ai vămii au fost concediați. Potrivit unui comunicat al Agenției vamale, citat de The Guardian, vicepreședinta Agenției, Jacinda Funnel, a declarat că nu au fost găsite alternative pentru relocare, „din cauza lipsei altor funcții vamale existente în zonă”. Totodată, Funnel a precizat că în cadrul Agenției s-au purtat mai multe discuții cu angajații, încă din luna martie, spunîndu-li-se că opțiunile pentru un alt post sînt extrem de reduse. Cu alte cuvinte, au fost avertizați.

Episodul a fost îndelung comentat pe rețelele de social media, invocîndu-se dictatura sanitară și discriminarea, sindicatul „E tu” postînd pe site-ul său că, deși încurajează vaccinarea, „Nu sîntem de acord cu obligativitatea vaccinării și nu tolerăm discriminarea angajaților care aleg să nu se vaccineze”. În plus, toate acestea au venit și în siajul unui alt episod, petrecut cu doar puțin timp înainte, cînd șeful Forțelor de Apărare din Noua Zeelandă, mareșalul Kevin Short, a emis un avertisment, de data aceasta mult mai tranșant, către angajați: „Vaccinați-vă sau suportați consecințele. Alegerea de a nu te imuniza va duce la o revizuire a viitorului în serviciu”.

Pare brutal. Ca să-ți păstrezi locul de muncă trebuie să te vaccinezi. Chiar dacă refuzul îți este legitimat de frică, chiar dacă ai dubii sau, pur și simplu, pentru că nu vrei. Nu e de mirare că cineva ar putea schița cu ușurință, pe baza acestor contrîngeri, un scenariu apocaliptic, în care cei care refuză vaccinarea devin paria societății și, dacă tot e să mergem pe firul epic al acestei povești, ne putem imagina colonii întregi în care vor fi băgați cu forța cei care nu acceptă să fie imunizați. Cu alte cuvinte, curată dictatură sanitară. Există cu adevărat acest pericol, sînt cei care refuză vaccinarea supuși discriminării sau, în virtutea pragmatismului, cuvintele sînt folosite cu prea multă lejeritate, creînd false percepții asupra realității?

În primul primul rînd, ce înseamnă o dictatură sanitară? Termenul a apărut în siajul epidemiei de tifos din Mexic, din 1915, cînd măsuri extreme au fost luate. O poliție sanitară a fost înființată. Vînzarea de băuturi alcoolice a fost interzisă, întîlnirile publice au fost suspendate după ora 23, oamenilor le era interzis să mai dețină porumbei, găini sau chiar cîini. În plus, accesul în locurile publice era interzis celor considerați a face parte dintr-o categorie socială „inferioară” – adică săracilor care, din cauza murdăriei, erau judecați ca fiind principalii vinovați pentru transmiterea virusului. Responsabilul pentru campania anti-tifos, dr. Alfonso Pruneda, a  format chiar o echipă de 40 de medici care să străbată Capitala în căutarea focarelor de infecție. Fiecare doctor era însoțit de doi frizeri, însărcinați să tundă „suspecții”. În 1916, generalul José María Rodríguez (medic și deputat în Congresul Național) a considerat că, pentru a salva țara, era nevoie de impunerea unei „dictaturi sanitare”.

Termenul a fost reluat după mai bine de o sută de ani, în timpul pandemiei de COVID-19. Supuși unor măsuri guvernamentale severe, care restricționau, în primul rînd, dreptul de liberă circulație, oamenii au acuzat instaurarea unei dictaturi. Dacă pînă mai ieri purtatul măștii medicale era un simbol al acesteia, azi vaccinarea este un motiv mult mai concret pentru declanșarea dihoniilor, readucînd pe tapet discuția mai veche despre drepturile omului și etica obligativității vaccinării.

Un subiect de multă vreme dezbătut și actualizat prin recenta decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului. În urma unui proces inițiat de un grup de părinți din Republica Cehă, revoltați că anumite grădinițe au refuzat să le înscrie copiii din cauză că nu erau vaccinați (în baza schemei vaccinurilor obligatorii existentă în Cehia), CEDO a decis la începutul lunii aprilie: „Vaccinarea obligatorie este necesară într-o societate democratică”, specificînd în decizie că „Politica de vaccinare vizează atît obiectivele legitime de protecție a sănătății, cît și drepturile celorlalți, căci protejează și pe cei care primesc vaccinul, și pe cei care nu se pot vaccina din motive medicale (...) care sînt dependenți de imunitatea colectivă”.

Bineînțeles, verdictul a și fost interpretat ca un soi de uvertură pentru introducerea obligativității vaccinării anti-COVID-19. O coerciție, de altfel, ușor de dibuit, căci nu e susținută doar prin legi care obligă angajații „din prima linie” să se vaccineze, dar și prin facilitățile din ce în ce mai multe acordate celor care se vaccinează – călătorii, restaurante, teatre. Pe scurt, în schimbul vaccinării primești libertate și revenirea la normalitate.

Ceea ce poate părea un soi de „troc”, ca acela denunțat de Étienne de La Boétie, în lucrarea sa din 1577 Discours de la servitude volontaire, ca fiind principalul motor care, nu doar că întreține, dar și încurajează instaurarea tiraniei absolute.

Căci, pentru La Boétie, dictatura și tirania nu se instaurează, în mod real, prin frică (oamenii care trăiesc o continuă amenințare a siguranței ajung în cele din urmă să se revolte), ci mai degrabă prin acest „schimb în natură” social: în schimbul libertății sale, individul primește confort psihic, siguranță, este acceptat ca membru al societății. Un troc, de altfel, inoculat încă din primii ani de viață, prin educație, prin impunerea unor reguli care pot fi, sau nu, în conformitate cu structura individului, dar care sînt musai pentru ca acel individ să se adapteze în societatea în care trăiește. Primim, așadar, încă din copilărie, noțiuni fundamentale de integrare în societate: nu ești lăsat să le descoperi de capul tău, căci nu ai încă mecanismele de supraviețuire îndeajuns de dezvoltate, ci ți se spune de la bun început ce este bine și ce este rău. Ce ai voie să faci, și ce nu. Iar acești primi pași creează de fapt obișnuința de a te supune ulterior regulilor – obișnuință care mai apoi, în viața de adult, care trăiește, de exemplu, într-o societate democratică, devine ceea ce Boétie numea „servitutea voluntară”. Te supui regulilor ca să te integrezi și, mai mult, ca să fii în siguranță.

Este însă de notat, totuși, faptul că această obișnuință nu poate fi interiorizată dacă nu ai încredere în cel care o impune, or părintele e perceput ca persoana care are grijă de tine și de care devii dependent pentru că îți conferă siguranță.

Revenind însă în prezent: va provoca vaccinarea anti-COVID-19 discriminare? Este obligativitatea vaccinării, pentru cei care interacționează, prin natura meseriei, cu mulți oameni, o încălcare a drepturilor omului? În contextul pandemiei, pentru finalul căreia vaccinarea pare a fi singura soluție, acuzele de discriminare ar fi justificate doar în cazul accesului la vaccin. Acordarea de libertăți pentru persoanele vaccinate nu este un troc, ci se bazează mai ales pe faptul că persoanele imunizate nu mai prezintă un pericol de transmitere a virusului. Corolar, cei care prin natura meseriei interacționează cu un număr mare de persoane sînt responsabili pentru sănătatea acestora. În ceea ce privește „dictatura sanitară”, să nu uităm că într-o dictatură nu există libertatea de a alege, legile nu țin cont de Constituție, nu există dezbateri, nu există libertatea presei, puterea aparținînd unui lider sau unui grup restrîns de persoane. Or, în contextul actual, dictatura sanitară ar presupune existența acestui grup restrîns care să aibă puterea de a struni, la nivel mondial, toate acestea. De a reuși să controleze toate guvernele din lume. Întrebarea ar fi: de ce ar face-o?