Tot un fel de fard

Într-un eseu publicat în 2012, în revista Outlook, intitulat „Learning the Language of Animacy“, Robin Wall Kimmerer, doctor în botanică și profesoară de ecologie la un colegiu american de științe ale mediului și silvicultură, deplînge un defect major al vocabularului profesional din științele vieții: e un limbaj al obiectelor, al distanței, care, în procesul de descriere și numire a fiecărei părticele, reduce ființa la părțile ei componente. În ciuda bogăției terminologice și a puterii sale descriptive, acest limbaj „se bazează pe o profundă eroare de gramatică, pe o omisiune, pe o pierdere gravă petrecută în traducerea din limbile native de pe aceste meleaguri” (Kimmerer este membră a Națiunii Potawatomi, un trib din Oklahoma). Autoarea ar fi avut intuiția acestui lucru cînd a întîlnit întîmplător cuvîntul puhpowee, din etnobotanica indigenă, care s-ar traduce „forța care face ciupercile să răsară din pămînt peste noapte”. „Ca biolog”, spune ea, „am fost uluită să aflu că există un asemenea cuvînt. În tot vocabularul său tehnic, știința vestică nu are un termen asemănător, care să conțină acest mister. Ai crede că, dintre toți oamenii, măcar biologii să aibă cuvinte pentru viață. Dar, în jargonul științific, terminologia e folosită ca să definim limitele cunoașterii. Ce se află dincolo de înțelegerea noastră rămîne nenumit.” 

Engleza ar fi o limbă dezamăgitoare, incapabilă să facă față, în traducere, frumuseții limbii potawatomi. Deoarece „limba ne conține gîndurile, felul nostru de a vedea lumea”, este simptomatic faptul că „engleza este o limbă în care predomină substantivele, cumva de așteptat într-o cultură atît de obsedată de lucruri”. În schimb, în potawatomi ar predomina verbele, cu 70% pondere din totalitatea lexicului, nu 30%, ca în engleză. Dar diferența principală, care – înțelegem – e responsabilă de atitudinea pe care o au vorbitorii față de lume, vine din gramatică: în potawatomi nu există gen. Substantivele (dar și verbele) se împart doar în animate și inanimate. Prima categorie include animalele, plantele și tot ce nu-i făcut de om: apele, munții, focul, locurile, fructele, zilele, „leacurile noastre magice, cîntecele, ritmurile de tobe și chiar poveștile”, astfel că puține mai rămîn inanimate (practic, tot ce e făcut de mîna omului) în această lume a viului (animacy din titlul eseului).

În engleză există un pronume personal it, folosit pentru obiecte și animale (și, în teorie, pentru bebeluși cu sex nespecificat), ceea ce ar însemna – cu cuvintele unui student de-al autoarei, care are o revelație – că „engleza pe care eu o vorbesc și în care gîndesc îmi dă cumva permisiunea să nu respect natura. Pentru că refuz oricui altcuiva dreptul de a fi o persoană. Nu ar sta lucrurile altfel, oare, dacă nimic nu ar fi it?”. Aroganța acestei limbi, e de părere Kimmerer, constă în faptul că „singura cale prin care poți fi animat, deci demn de respect și grijă morală, e să fii om”. Există vreun remediu? „Poate că o gramatică a viului ar contura moduri cu totul noi de a trăi în lume, în care și alte specii să fie popoare suverane, o lume în care să avem o egalitate a speciilor, nu supremația uneia singure [...], cu un sistem legal care să le recunoască statutul”. It’s all in the pronouns, spune ea: „Totul stă în pronume”.

Aș dori să observ, limitîndu-mă deocamdată la fapte și amînînd comentariile, că numărul celor care cred că, schimbînd pronumele, schimbi lumea e din ce în ce mai mare. În ediția din 30 martie 2023 a publicației Mail Online, jurnaliștii Connor Stringer și Martin Beckford atrag atenția asupra faptului că sistemul computerizat folosit în școlile britanice pentru datele elevilor (SIMS, „Student Information Management System”) are acum o setare care permite adăugarea, lîngă nume, a unui pronume personal prin care elevul sau orice alt individ din sistem – profesor sau membru al personalului auxiliar – vrea să fie identificat. Astfel, pe lîngă tradiționalele he și she („el” și „ea”), se pot alege they(„ei”), Zie, Sie, Ey, Ve, Tey, E – „neo-pronume” inventate, în ultima vreme, de diverse persoane sau organizații care susțin teoria identității de gen.

Din punct de vedere lingvistic, neo-pronumele enumerate merită tot atîta atenție cîtă li se dă, adică nu prea multă. Ele sînt la fel de bune (sau de proaste) ca orice altă secvență de litere fără sens. Dar they are o istorie lungă și zbuciumată, pentru că vorbitorii de engleză au fost și încă sînt împărțiți în două tabere – cei care îl folosesc ca pronume generic pentru singular, pe de o parte, și cei care îl resping pe motiv că poate fi doar plural, pe de altă parte. Referitor la limba română, noi nu avem, în cultura noastră (cel puțin deocamdată), discuții serioase pe această temă, deși situația gramaticală e identică. Ne referim, de exemplu, la cineva, fiecare, nimeni, oricine, cu masculinul, pentru că sexul e neprecizat: Fiecare cu dreptatea lui; nu avem un pronume generic neutru. La fel au stat lucrurile și în engleză: în mod tradițional, forma de masculin he a avut și funcția de pronume generic. Dar acest lucru a devenit o problemă în urmă cu cîteva decenii, prin anii 1970, în contextul mișcării feministe internaționale, cînd s-a propus găsirea unor forme alternative. 

Interesant e faptul că nu era nevoie de pronume noi. Engleza dispunea de forma they, folosită ca pronume „non-binar” pentru singular încă din secolul al XIV-lea, atît în limba scrisă, cît și în cea vorbită (iar din veacul al XVI-lea, prin poetul John Milton, o găsim și impersonală: they say = „se zice”). Numai că, după 1700, odată cu apariția mișcării prescriptiviste (care decreta ce e frumos și ce nu în uzul limbii), a fost catalogată indezirabilă, în același timp cu expresia he or she, considerată pedantă, greoaie. Gramerienii epocii au recomandat forma generică he, fără a invoca vreun motiv, fie și subiectiv,  în cazul respingerii lui they – probabil a cîntărit greu lipsa acordului în număr cu someone „cineva”, no one „nimeni” și toți ceilalți compuși ai cuvîntului one, care exprimă unicitatea (pe lîngă pronume nehotărît, one e și numeralul „unu”). Considerată incorectă și înfruntînd secole de încercări tenace de eradicare din partea autorităților educaționale și editoriale, cunoscînd un reviriment datorită corectitudinii politice din lumea modernă, ea a supraviețuit pînă în ziua de azi, în limba vorbită. Însă discuțiile și ridiculizarea acestei forme, din cauza contrastului în număr menționat mai sus, nu au încetat nici o clipă.

Într-un studiu sociolingvistic din 1975 despre androcentrismul din gramatica prescriptivistă, Ann Bodine de la Universitatea Rutgers, New Jersey, scrie: „Din cauza semnificației sociale a referirii la persoană, pronumele personale sînt deosebit de predispuse la modificări ca urmare a schimbărilor sociale și ideologice. De aceea, ele au cele mai multe șanse de deveni ținta eforturilor conștiente de aliniere a reprezentării simbolice a relațiilor interumane la felul în care aceste relații sînt structurate în mintea și comportamentul membrilor unei comunități de vorbitori”. Ca exemplu din trecut este dată forma arhaică de singular thou („tu”), care a dispărut în favoarea celei de plural/politețe you „sub presiunea schimbărilor structurale sociale și începutul ideologiei egalitarianiste”. În final, autoarea încheie cu o predicție care s-a adeverit, așa cum am văzut mai sus: „Ne așteptăm ca, odată cu creșterea opoziției față de ierarhiile bazate pe sex, structura pronumelor pentru persoana a treia să se schimbe pentru a reflecta noile ideologii și practici sociale, așa cum s-a întîmplat cu cele pentru persoana a doua, înaintea lor”.

Întorcîndu-mă acum la eseul lui Kimmerer, trebuie spus, pe scurt, că nici în engleză nu există gen, că și aici găsim clasificarea în animate și inanimate și că procentele lexicale sînt departe de a fi corecte. Chiar dacă ar fi, altele sînt criteriile relevante într-o analiză cantitativă (altfel, judecînd, de exemplu, după numărul de cuvinte de origine latină existente în engleză, am putea ușor deduce că avem de-a face cu o limbă romanică, nu germanică). Nu poți trage concluzii despre caracterul unui popor făcînd (statistică) lingvistică. Nu poți cere vocabularului să fie și științific, și popular, în același timp, noțiunile se contrazic. Puhpowee, „forța care face ciupercile să răsară din pămînt peste noapte”, conține tot atîta mister cît are gravitația, pe care am putea alege să o redenumim „forța care face lucrurile să cadă la pămînt într-o clipă”, doar încifrarea lingvistică diferă. Jargonul științific e folosit pentru a defini limitele cunoașterii? Nici nu-mi imaginez situația inversă, pentru că, în orice limbă sau registru, cuvintele nu pot fi instrumente ale cunoașterii, rolul lor e doar să numească și să descrie, atît pot face, oricît de mult am cere de la ele. Ce se află dincolo de înțelegerea noastră rămîne nenumit? Cele mai multe lucruri sînt dincolo de înțelegerea noastră (telepatie, gaură neagră, virus, nebunie), dar avem nume pentru ele. Nenumit rămîne ce nu observăm sau ce nu este important în viața unei comunități de vorbitori. În fine, nemulțumirea față de neputința englezei de a surprinde, în traduceri, felul în care Potawatomi și celelalte popoare indigene ale Americii de Nord „văd lumea” se revendică direct din teoriile lui B.L. Whorf. Ideea e controversată, dar, presupunînd că ar fi adevărată, atunci și reciproca e la fel de valabilă. 

Tot de la Whorf vine și determinismul lingvistic care impregnează eseul: vocabularul și gramatica sînt de vină pentru felul în care ne purtăm. Sentimentul că limba maternă ne dirijează percepția, gîndurile și comportamentul este „puternic și foarte răspîndit” în lumea din afara lingvisticii, constată Ray Jackendoff, în volumul său din 2012, A User’s Guide to Thought and Meaning. Dar, în timp ce o oarecare influență a vocabularului asupra gîndirii chiar există (de exemplu, dacă ai un cuvînt pentru un anume lucru înseamnă că poți observa acel lucru mai repede), în realitate, „vocabularul e modelat mai ales de interesele și nevoile oamenilor, nu invers”. Dacă vrei să găsești diferențe radicale de gîndire și comportament, nu e nevoie să identifici deosebiri gramaticale între limbi deoarece, oricît ar fi ele de mari, nu produc schimbări comportamentale majore. Un loc mai bun în care să cauți e cultura, spune Jackendoff. „Limba poate fi chiar identică. A se compara procesele de gîndire ale americanilor din stînga liberală versus dreapta religioasă. Structura limbii e identică, dar vocabularul e manipulat astfel încît să servească cultura, nu invers.”

Istoria schimbărilor pe terenul pronumelui personal (care vor continua, nu am nici un dubiu) ilustrează cu claritate această concluzie. Problemele din societatea umană sînt la fel de numeroase și de adînci ca întotdeauna, ele doar diferă de la epocă la epocă, iar limba le reflectă fidel, pentru că acesta este unul dintre rolurile ei. Limba este (și) o oglindă socială. „Soluția” unui consens, fie și universal, de natură gramaticală, generator de mutații mentale care să ne rezolve problemele (reale!) de atitudine față de semeni și mediu îmi amintește de povestirea „Fard“, a lui Aldous Huxley: servitoarea Sophie e pusă de stăpîna ei să-i facă bagajul; alarmată de fața epuizată și bolnavă a Sophiei, stăpîna găsește remediul: o fardează. 

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.