„Tot ce a scris Cioran este o tehnică de supraviețuire, o autoterapie“ – Radu Sergiu RUBA în dialog cu eseistul şi criticul literar Constantin ZAHARIA

Stimate Constantin Zaharia, te-ai ocupat la Paris de transcrierea mai multor manuscrise româneşti ale lui Cioran, devenite, în urma demersului tău, cărţi cu identitate proprie, publicate de Humanitas. Să începem prin a le trece în revistă şi, cu excepţia celei mai recente căreia îi revine partea leului, prin a le face o scurtă prezentare.

În 2011 au fost publicate Despre Franța și Îndreptar pătimaș II; Raznele au apărut un an mai tîrziu, în 2012, iar anul acesta (2021, de grație!) a ieșit a patra și ultima carte, intitulată Carnetul unui afurisit. Fiecare dintre ele are consistența și dimensiunea unei cărți, în sensul că ele figurează ca manuscrise separate în fondul Cioran de la Biblioteca Literară „Jacques Doucet”. Nu este vorba de o serie de fragmente reunite de editor în virtutea unui principiu tematic, ci de texte autonome, întregi, dacă se poate spune astfel, concepute ca atare de autor. Primele trei au titlu, al patrulea nu, ceea ce mă face să cred că este ultimul redactat de Cioran. Despre Franța pare să fi fost scris în 1941, ceea ce este lesne de înțeles avînd în vedere deznodămîntul conflictului din iunie 1940, cînd Cioran observă cu spaimă și uimire atitudinea demisionară a francezilor în cursul a ceea ce s-a numit „drôle de guerre”. Partea a doua a Îndreptarului pătimaș este precedată de două caiete în care sînt transcrise primele 70 de texte publicate sub același titlu la Humanitas, în 1991. Textele numerotate începînd cu 70 pînă la 140 sînt cuprinse într-un manuscris separat care nu a fost transcris ulterior de autor, ca și cum acesta din urmă ar fi fost abandonat. De altfel, însemnările de pe coperțile celor două caiete poartă mențiunea „ilizibil”, „inutilizabil”, „nepublicabil” – în franceză, bineînțeles, căci ele au fost notate în 1963. Această parte a doua a Îndreptarului se prezintă ca un manuscris „de lucru”, nedefinitivat, cu multe variante nereținute și adăugiri făcute de autor. Totul este dezordonat, scris sub impulsul ideii care irupe în pagină neținînd seama de nevoia de răgaz pe care o cere scrisul cu peniță.

Raznele se prezintă și ele ca un manuscris de sine stătător, de 120 de pagini, mai îngrijit ca redactare, cu ștersături și adăugiri mai puține. Totuși, este vorba tot de un manuscris „de lucru”, netranscris și necizelat de autor. Unele formulări sînt incerte, iar influența limbii franceze se face simțită din cînd în cînd. Cu toate acestea, el îmi pare a fi cel mai întregit dintre primele trei volume, cu texte mai ample, în care caracterul eseistic (ca să nu spun filozofic) este mai pregnant și mai puțin tributar fiorului liric din Pe culmile disperării.

                                           Foto: Constantin Zaharia (sursa: YouTube)

Să fie Carnetul unui afurisit cea din urmă carte configurabilă din manuscrisele rămase de la Cioran?

Alte manuscrise în limba română de talia unei cărți nu mai există la „Doucet”. Poate aiurea, deși mă îndoiesc. Ar mai fi, desigur, cîteva texte scurte, dar ele nu au consistența unui volum și nici continuitate, fiind înregistrate sub cote diferite. Odată cu trecerea timpului, Cioran a privit cu un ochi critic exercițiile din această perioadă, care au fără îndoială o valoare certă. Ele nu sînt interesante numai pentru cercetător, ci și pentru marele public. Aș spune că Raznele și Carnetul unui afurisit sînt de nivelul cărților publicate de Cioran în tinerețe. Din punct de vedere tematic, aceste două volume aparțin aceleiași zone de interogații tipice pentru el, iar stilistic vorbind, ele nu sînt departe de performanța din Amurgul gîndurilor, de exemplu.

În afară de plusul de melancolie din Îndreptar pătimaş pe care-l evidenţiezi, există şi alte diferenţe, nu neapărat stilistice, între manuscrisele, azi cărţile sale pariziene, moştenite în română?

Aș spune că, sub raport tematic, ele nu sînt neapărat diferite. Cioran este urmărit de aceleași obsesii care au făcut din el un trăirist în spațiul cultural românesc. Cugetările lui despre viață, moarte, credință, individ, timp, plictis etc. reapar într-o formă de fiecare dată nouă, deși tema este recurentă. Este ca și cum Cioran ar fi rescris la nesfîrșit aceeași carte. El remodulează gînduri similare, fără a se teme de repetiție, căci de fiecare dată intervine o diferență de ordin semantic, datorată unui context precis de enunțare prin scris, care nu coincide niciodată cu trăirile anterioare. Scriitura fragmentară face posibilă reluarea indefinită a unei singure teme. Este vorba de un polimorfism inerent fragmentului, fie că îl numim aforism, maximă sau sentință; ori fragment modern, așa cum au scris frații Schlegel, Novalis sau Lichtenberg.

Există însă unele diferențe, în primul rînd între aceste patru cărți. La fel ca și prima parte, Îndreptar pătimaș II este mai aproape de poemul în proză, Despre Franța e un eseu pe tema declinului civilizației franceze, doar Raznele și Carnetul unui afurisit se apropie de densitatea de reflecție cunoscută publicului românesc prin Cartea amăgirilor și Amurgul gîndurilor. Dar, în afară de aceste deosebiri și asemănări, se poate întrezări o evoluție în cazul Raznelor și Carnetului mai ales. Se pare că Cioran a încercat, înainte de a adopta franceza ca limbă de expresie, să recurgă la o dicțiune arhaizantă, despuiată de ornamentele literare și filozofice. Așa cum am spus într-una din prefețe, nu se poate face nici literatură și nici filozofie atunci cînd intolerabilul este trăit zi de zi și noapte de noapte. Această atitudine îl conduce pe Cioran pe un teren antifilozofic și antiliterar neexplorat în cultura română pînă la acea dată, a redactării celor două volume. Performanța realizată de el este similară cu aceea a suprarealiștilor, deși singulară, căci nimeni nu a recurs la procedeele de sihăstrie stilistică puse în practică de el. Din acest punct de vedere, „razna” și „afurisenia” sînt termeni care i se potrivesc de minune. Înainte de a adopta franceza, Cioran avea nevoie să experimenteze expresia scăpătată pînă la esență, care i-a pregătit terenul pentru o nouă aventură, cea a aforismului clasic francez.

Titlul Carnetul unui afurisit, bazat pe  o formulare a autorului, a fost stabilit de tine în colaborare cu editura. Iar această carte este, în funcţie de temperamentul privirii noastre, fie o perindare, fie o constelaţie de aforisme. Aflăm de la Jacques Derrida şi de la Gabriel Liiceanu, citaţi în prefaţa ta, că există o legătură etimologică şi semantică între aforism şi afurisenie. Celulele ei constînd, de fapt, în aforisme, nu cumva cartea şi-a ales singură numele?

Este exact ceea ce voiam să spun. Este uimitoare această etimologie comună afuriseniei și aforismului. Sfera semantică a celor doi termeni, atît de îndepărtați la prima vedere, se încrucișează în mod miraculos în această carte. Cioran folosește termenul de „afurisit” în cîteva rînduri, sînt vreo 10-12 ocurențe în total. De fiecare dată, însă, cuvîntul apare în contexte importante, iar sensul lui nu are nimic de a face cu uzul contemporan. Este vorba, de fiecare dată, de excludere, excomunicare, scoatere în afară, așa cum era el folosit în instituția Bisericii. Iar aforismul este tot o scoatere în afară, este delimitarea unui enunț de tot ceea ce a fost spus înainte și de tot ceea ce urmează după el. Este interesant de constatat că Cioran s-a considerat dintotdeauna un marginal în raport cu restul lumii și cu societatea. În anii ’90 am publicat un articol în Litere, Arte, Idei pe această temă. Se numea „Marginea și Centrul“ și trata tocmai problema singularizării la Cioran, a separației dintre el și tot restul, în raport cu tema centrală a căutării de sine. A te cunoaște cu adevărat, fără nici o iluzie, este o întreprindere eroică, este un efort constant și fără răgaz, care nu aduce alt beneficiu decît luciditatea.

Această potrivire a titlului cu conținutul aforistic este prețioasă, ea ne îndeamnă să îl înțelegem pe Cioran într-un mod aparte: există la el o solidaritate între trăire lăuntrică și scriitură. Este o întîmplare fericită, desigur, dar trebuie subliniat aici și spiritul extrem de atent la textul lui Cioran al Lidiei Bodea, grație căreia a fost ales acest titlu.

Nu voi uita niciodată rîsul amplu, cuceritor al lui Michel Tournier cînd evoca incredibila erezie a lui Cioran de a pretinde că, pentru harul artistic al lui Bach, nu compozitorul îi este dator lui Dumnezeu, ci Dumnezeu îi datorează totul lui Bach. Într-o emisiune de la Radio France Culture, moderată de Adèle Van Reeth, ai tratat tema ironiei lui Cioran. De regulă, ironia îşi are sursa în comparaţia care evidenţiază contradicţii mai mult sau mai puţin tolerabile raţional. Cu negaţionismul său radical, Cioran mai găseşte temeiuri pe care să-şi construiască ironia?

Aș spune că ironia este colacul de salvare al lui Cioran. Ea este apropiată sub anumite aspecte de paradox, adică de expresia minimă a unei contradicții logice. De aceea ironia face casă bună cu aforismul, care la rîndul lui spune mult în puține cuvinte. Numai că în cazul unei fraze de genul: „Nous sommes tous au fond d’un enfer dont chaque instant est un miracle” cititorul rămîne perplex, căci infernul nu este compatibil cu miracolul. Acesta din urmă este un favor al divinității, pe cînd infernul este o pedeapsă. Miracolul este un act măsurabil din punct de vedere temporal, pe cînd infernul este etern. Ce vrea deci să spună Cioran? Că uneori viața e frumoasă și merită trăită, dar că în general este o suferință neîntreruptă? Una nu se prea împacă cu cealaltă. Astfel de fraze dau de gîndit, dar alteori au efecte umoristice. Oricum, Cioran avea un umor nebun, ceea ce l-a salvat, spune Clément Rosset, în mai mare măsură decît ideea că se poate sinucide.

Atunci cînd vorbește despre ironie, Cioran o face subliniind caracterul ei tragic. Numai sufletele rănite sînt capabile de ironie, spune el atît la tinerețe, cît și în Caiete. Această poziție este filozofică, Cioran i-o datorează lui Kierkegaard, precum și romantismului german. De curînd am terminat un articol care urmează să apară în Revue Roumaine de Philosophie, despre ideea de ironie la Cioran. Cred că am descoperit ceva important în acest teritoriu dificil de definit al ironiei. Contrar opiniei curente, ea nu este nici zeflemea, nici persiflare, acestea sînt pletorice, pe cînd ironia este concisă, iar de la Socrate încoace este profund legată de întrebare (eironein înseamnă în greaca veche a pune întrebări în maniera lui Socrate). În actul ironic avem de-a face cu două instanțe, ironistul și ironizatul. În general se admite ideea că primul îl pune în dificultate pe al doilea, ba chiar că se amuză pe socoteala lui, făcîndu-l să pară ridicol. Or, lucrurile nu stau chiar așa. Ironistul se prezintă ca un ipocrit, deși nu se știe prea bine în ce constă ipocrizia lui. Nici ironizatul, nici martorii nu pot spune cu precizie unde vrea să ajungă acesta. Culmea este că, în actul ironic, nici ironistul nu o știe. El speră sau bănuiește că un sens nou poate fi degajat în cursul dialogului, dar aceasta nu depinde numai de el. Ceea ce face este să se expună pericolului de a găsi în adversar un partener mai inspirat decît el. În decursul unui schimb de acest gen, poate să cadă în ridicol. De aceea se poate vorbi de un soi de pact euristic, în care dialogul ironic presupune nu doi adversari, ci doi parteneri. Scopul comun este acela de a provoca prin dialog dezvăluirea unui adevăr care nu poate fi formulat pe alte căi. Este vorba de o colaborare între cei doi, poate chiar de prietenie și de abnegație. Ironia presupune o postură etică, ea este un maelstrom semantic, în care tragicul și umorul merg alături, se înfruntă și se susțin fără încetare.

Iar pentru a răspunde la ultima ta întrebare, voi spune că da, Cioran este ironic chiar și atunci cînd practică negația. Spre exemplu, pentru a sesiza apropierea sfîrșitului lumii, pe care îl așteaptă cu nerăbdare, el contemplă plin de speranță apusul soarelui. O astfel de frază discreditează tot ce este grav, serios și tragic în gîndirea lui. Este vorba de o răsturnare de raporturi, în fiecare moment ne putem aștepta la o lovitură de teatru care atenuează ceea ce este dat drept iremediabil.

Această ultimă carte a sa produce ironie de la primele cuvinte. Arăţi, într-o excelentă prefaţă, că la Biblioteca „Jacques Doucet”, manuscrisul e consemnat prin primele sale cuvinte în original: „Prostul îşi bizuie existenţa”. Citatul se completează prin: „Prostul îşi bizuie existenţa numai pe este. El n-a descoperit posibilul, fereastră spre nimic”. E o definiţie cvasi-exhaustivă a prostiei. O carte care începe în acest mod, te propulsează încă din lansare pe orbita ironiei. Este ea dominantă pînă la capăt?

Nu neapărat. Găsim în Carnetul unui afurisit o serie întreagă de fragmente de o formidabilă gravitate, atunci cînd vorbește despre timp, despre Dumnezeu, despre moarte. Ironia lui Cioran este totuși omniprezentă în filigran. Ea însoțește spusele lui la orice întorsătură de aforism. Clément Rosset are un scurt eseu despre Cioran publicat în volumul La force majeure, se numește „Le mécontentement de Cioran“, în care pornește de la faptul că autorul nostru se arată în general nemulțumit, poți să-i aduci pe tavă cîrcotașului de Cioran orice, inclusiv Raiul, el tot va găsi un motiv pentru a scoate în evidență un neajuns. Or, această critică neîntreruptă, acest refuz de ansamblu sînt spuse pe un ton vesel, jubilatoriu, care pentru Rosset sînt expresia bucuriei de a trăi. E o contradicție aici, o ambivalență fundamentală pe care e bine să o avem în vedere atunci cînd îl citim pe Cioran. Orice afirmație a lui se poate converti instantaneu în opusul ei. Este una dintre definițiile ironiei, cea mai curentă, care ar consta în faptul că ironia lasă să se înțeleagă contrariul a ceea ce este afirmat. Asta nu înseamnă că ce spune el nu este dramatic. Ironia este, cred că s-a înțeles din ce am spus pînă acum despre acest subiect, o problemă serioasă, pe care numai filozofia o poate scoate la capăt. Filozofia morală, ca să-l citez pe Jankélévitch.

Cioran este un agent al negaţiei, întreţine relaţii suspect de intime cu neantul, e o antenă ce captează şi retransmite vidul. În schimb, dragostea, de pildă, paroxism al trăirii, este pentru el „alienantă”. O spune şi în Carnet. Dar gherila firescului stă la pîndă. La şaptezeci de ani, misionarul neantului s-a îndrăgostit. A comentat cumva această erupţie ironică a magmei sale emoţionale?

Este un dar divin să te poți îndrăgosti la această vîrstă, chiar dacă poți părea ridicol. În ciuda numeroaselor aventuri amoroase pe care le-a avut la tinerețe, Cioran a fost întotdeauna discret asupra acestui subiect. Nu era genul lui să facă mărturisiri directe deși, din cînd în cînd, mai strecoară cîte o aluzie, cum se întîmplă în acest Carnet. Oricum, dacă a făcut-o, a fost pentru a răspunde scrisorilor pe care le primea de la iubitele lui. Iar de primit, a primit multe. În ceea ce privește legătura cu Friedgard Thoma, singurele documente cunoscute sînt scrisorile de amor pe care Cioran i le-a trimis și care au fost publicate mai întîi în Germania, apoi în traducere românească la Humanitas. Thoma a scris o carte, tradusă la Editura de Est, care reia parțial corespondența.

Cum urmarea Caietelor există, se pare că este vorba de vreo 18 caiete care continuă cronologic pînă în 1980, este de presupus că nimic despre această întîmplare nu apare în ele, în primul rînd datorită discreției lui Cioran, iar apoi pentru că episodul amoros se petrece în 1981, adică la un an după ultimul caiet.

Dacă omitem din vedere slăbiciunea sa de la şaptezeci de ani, vedem că Cioran a dus o viaţă austeră, la adăpost de dependenţe exterioare. Dar unele crezuri promovate în scrieri nu le-a putut susţine şi nici nu cred că avea de gînd să o facă. În ce măsură se poate vorbi de un histrionism al lui Cioran?

Nu cred că ar putea fi vorba de histrionism. Aș spune mai curînd că tot ce a scris Cioran este o tehnică de supraviețuire, o autoterapie, mărturisită de altfel în mai multe rînduri. Cioran a fost dintotdeauna un melancolic, ca să nu spun depresiv, lucru care s-a manifestat la el încă din adolescență. Totul a început cu o teribilă insomnie, la vîrsta de 17-18 ani. Este greu de crezut că insomnia a fost cauza excesului de umoare neagră, aș spune mai curînd că ea a fost doar ocazia care a declanșat o predispoziție înnăscută. Termenul de melancolie endogenă, folosit de Hubertus Tellenbach într-una din lucrările lui celebre, i se potrivește perfect. Se pare că melancolia a atins și alte rude apropiate, nu degeaba Cioran spune într-o scrisoare către fratele lui că aceasta ar fi un blestem al familiei. La el a luat însă o altă formă, dificil de explicat în acest moment. Cioran a transformat depresia care îl bîntuia în act de cultură. Creatorul, cum arată Dürer în celebra gravură, omul de excepție, cum o spune Aristotel într-una dintre Probleme, sînt melancolici. Există, de altfel, o întreagă tradiție a omului de geniu care este melancolic, ca să nu-i citez decît pe romantici.

Desigur, în viața de zi cu zi, Cioran putea fi ghiduș, spunea glume, rîdea, îi plăcea să vorbească, uneori chiar să spună vrute și nevrute, iar din acest punct de vedere ar putea fi considerat un histrion. Există, de altfel, o anecdotă povestită de el însuși, legată de un dejun protocolar cu cei de la Gallimard care l-au invitat la restaurant ca să-l cunoască, într-atît Manualul de descompunere produsese impresie în rîndul literaților din celebra editură. Cioran povestește că vreme de vreo două ore a vorbit numai el și că le-a împuiat capul cu povești despre bordeluri și bideu. Cu toate acestea, atunci cînd scrie, lucrurile stau cu totul altfel. Cioran era un om fără meserie, nimic din ce a încercat să facă nu a adus rezultate, cariera lui de profesor timp de un an la Brașov a fost o catastrofă, iar cea de director de colecție la Plon a trecut neobservată. Am la mine în bibliotecă prima ediție a celebrului volum Les métamorphoses du cercle, de Georges Poulet, apărut la Plon, în colecția „Cheminements” în anul 1961. Puțini știu că Cioran a fost directorul acestei colecții vreme de cîțiva ani și că el a editat această carte. Dar nu a publicat decît cinci titluri. Prin urmare, nici în meseria de editor nu a avut succes. Singurul lucru care a contat pentru el a fost scrisul. Cel ce spune: „Je rêve d’un monde où l’on mourrait pour une virgule” nu poate fi un histrion prin ceea ce scrie.

Constantin Zaharia este critic, eseist, autor al tezei de doctorat La parole mélancolique. Une archéologie du discours fragmentaire, susţinută în anul 1996 la Şcoala de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale (E.H.E.S.S.) din Paris şi tipărită la Editura Universităţii din Bucureşti (1999). A publicat articole în revistele Critique, Le Magazine Littéraire, Rapports-Het Franse Boek, Cahiers Roumains d’Études Littéraires, Analele Universităţii din Bucureşti, Revue Roumaine d’Histoire, Alkemie, Cioran, archives paradoxales, precum şi în volume colective, între care Cahiers de l’Herne şi Cioran et ses contemporains (Editura Pierre-Guillaume de Roux, 2012). În 2011, 2012 şi 2021, la Editura Humanitas, a tipărit patru manuscrise inedite ale lui Cioran, scrise în limba română: Îndreptar pătimaş II, Despre Franţa, Razne şi Carnetul unui afurisit.

Foto: wikimedia commons