Timpul metamorfozei
Încercînd să-și îndepărteze cu maliție amantul, Veta îi spune lui Chiriac, mimînd glaciațiunea: „Învățul are și dezvăț” și provocînd în personajul caragialian un tumult patetic: „Dezvăț? Lesne din gură!”.
Replica lui Chiriac pare un soi de motto a ceea ce trăim cu toții azi. Criza mondială prin care trecem ne-a impus, în forță, un exercițiu de adaptare și schimbări radicale de comportament social, într-o perioadă extrem de scurtă. De la o zi la alta, a trebuit să ne transformăm obiceiurile cotidiene, să le ajustăm pînă la schimonosire și, mai mult, să ne dezbărăm de vechile obișnuințe pentru a face față noii situații – statul în casă, despre care Woody Allen spunea, într-un interviu recent acordat revistei Le Point, că „nu merită nici măcar un scenariu de film”.
După două luni în care, psihic și fizic, am fost obligați să ne acomodăm rapid condițiilor stării de urgență, viața nu revine la normalitatea ei de dinainte, ci, din contra, ne provoacă la noi lecții pe care va trebui să le învățăm și să ni le însușim ca pe un alt mod de viață. Și nu e vorba doar de obligativitatea purtării măștii în spații închise, ci și de un arsenal de reguli care vizează o transformare radicală a interacțiunii sociale. De la „1,5 metri” pînă la cum vom accesa meniurile din restaurante, o gamă întreagă de detalii, neobservate înainte, azi devin stridente semnale de alarmă.
Dacă în planul imaginar al lui Kafka, transformarea lui Gregor Samsa în insectă se petrece peste noapte, cum stau lucrurile în plan real?
Care este ritmul în care oamenii se pot adapta unei schimbări și de cît timp avem nevoie pentru a ne dezbăra de obiceiuri sau rutine și de a putea asimila noi conduite? Și, mai ales, ce sîntem dispuși să supunem metamorfozei?
În anii ’50, Maxwell Maltz, chirug plastician, observase un anumit tipar temporal al acceptării transformărilor, în rîndurile pacienților săi. În urma operațiilor estetice sau al amputărilor, timpul mediu în care un pacient ajungea să-și accepte noua înfățișare/condiție era de 21 de zile. Experimentînd el însuși noi obiceiuri, Maltz a ajuns la concluzia că, într-adevăr, comportamentul uman se ajustează unor schimbări în curs de trei săptămîni. Ideea a fost popularizată mai ales prin cartea sa, care a făcut furori, Psiho-cibernetica, publicată în 1960, în care Maltz își susține, empiric, teoria: „E nevoie de cel puțin 21 de zile pentru a dizolva mental o imagine și pentru a face loc uneia noi”.
Este oare adevărat? Ai nevoie de doar trei săptămîni pentru a te dezvăța de un obicei vechi sau de a asimila unul nou?
Deși, inițial, teoria chirurgului a fost primită cu entuziasm, un studiu publicat în 2009, în European Journal of Social Psychology, îl contrazice. Phillippa Lally, cercetător în psihologie la University College of London, afirmă în acest studiu că, pentru a asimila noi deprinderi, sînt necesare, de fapt, cel puțin 66 de zile.
Studiul s-a bazat pe experiența a 96 de oameni care, timp de 12 săptămîni, au încercat să-și formeze noi obiceiuri: să bea o sticlă de apă în timpul mesei, să facă sport 15 minute înaintea cinei etc. Concluzia a fost că, în medie, e necesară o perioadă de cel puțin două luni pînă cînd un nou obicei devine ceva firesc și asimilat. Însă, menționează studiul, această perioadă poate fi foarte bine și mult mai lungă, de peste 200 de zile – depinzînd de „circumstanțe, motivație și de capacitatea fiecăruia de a-și însuși schimbările”.
Bineînțeles, în cazul realității de azi, sau mai bine zis al „noii” normalități, cînd roata schimbărilor este în plină mișcare, nu ne putem da încă seama dacă și cît ne-am putut dezvăța cu adevărat de vechi obiceiuri și cît am asimilat unele noi – ca, de pildă, păstrarea unei distanțe reglementare. Nu știm nici cît ne-au sedus acele deprinderi tehnologice care și-au dovedit din plin eficiența, precum tele-munca sau tele-medicina (în unele țări chiar tele-educația) și dacă le vom asimila în viitor ca pe un nou mod de viață.
Un lucru este însă cert. Chiar dacă o criză e întotdeauna însoțită de schimbări – iar pandemia a fost un accelerator al schimbărilor – și chiar dacă am renunțat extrem de rapid la libertate, cele două luni de carantină ne-au făcut să înțelegem că libertatea nu este un „obicei” și nu este o „deprindere”. Este un principiu. Și, chiar dacă pentru o perioadă am „tradus” acest principiu prin bizarul verb al limbii franceze „défendre” (care înseamnă și „a apăra”, dar și „a interzice”), în izolare ne-am dat seama că, deși trăim un timp al metamorfozelor, odată învățată, libertatea nu mai are dezvăț. Și nu poate fi metamorfozată.
Foto: wikimedia commons
