Subreprezentarea femeilor în politica românească: 1990-2021
Reprezentarea femeilor în politică a redevenit o temă importantă a agendei publice în cadrul familiei statelor europene. Lungul parcurs al recunoașterii drepturilor electorale ale femeii, validarea statutului de cetățean egal în drepturile politice și civile nu au avut drept consecință o reprezentare echitabilă a femeilor în funcțiile politice. În cazul României, indicatorii de reprezentare politică a femeilor sînt de natură să releve un decalaj substanțial în raport cu vestul Europei. Astfel, reprezentarea femeilor în Parlament, în Guvern sau în consiliile locale ne situează în vecinătatea unor țări cu regimuri hibride sau autoritare. România, la fel ca alte țări cu un deficit de modernizare din estul Europei, a fost printre ultimele state europene în care reprezentarea politică a femeilor, respectiv dreptul de a alege, dreptul a fi aleasă și accederea propriu-zisă în forurile legislative sau executive, s-a transpus într-o instituție politică.
Reprezentarea femeilor în legislativ este marcată de experiența istorică a regimului comunist, care, la nivelul aparențelor, s-a dorit a fi o ideologie egalitară, de emancipare a femeilor. Astfel, reprezentarea femeilor în Marea Adunare Națională a fost, începînd cu anii 1980, de peste 30%, aproape dublă faţă de Parlamentul actual. Această reprezentare de fațadă nu trebuie să oculteze relațiile de putere reale în sistemele comuniste: pe măsură ce creştea nivelul de reprezentare a femeilor la nivel legislativ sau la nivelul consiliilor și funcțiilor locale, unde puterea reală era mică, în paralel, Comitetul Central al PCR, instanța de facto a exercitării puterii comuniste, devenea un monopol exclusiv al bărbaților. Pe de altă parte, variabila comunism rezidual nu intră în categoria unei cauzalități rigide. Moldova, o țară trecută și ea prin ororile comunismului, se află la o distanță considerabilă de România, dacă ar fi să comparăm itemi subsumați echității de gen.
În ultimele două decade, tema reprezentării echitabile a femeilor în deciziile politice a constituit obiectul unor evaluări analitice tot mai rafinate. Global Gender Gap Report, realizat de World Economic Forum și publicat în martie 2021, are ca principală concluzie faptul că pandemia de COVID-19 a adîncit inechitățile de gen preexistente și a expus femeile unor presiuni socio-economice crescute, din cauză că sectoarele de activitate cele mai afectate de criza sanitară sînt cunoscute ca avînd proporții însemnate de femei angajate. În acest index, România ocupă locul general 88 din 156 de țări incluse în raport, dominat tradițional de țări din nordul Europei. Raportul acoperă patru macroteme privind egalitatea de gen: oportunități și participare în economie, educație, sănătate și acces la putere politică, ultimul fiind și indicatorul pe care România stă cel mai prost. Ceea ce se poate remarca în aceste evoluții este declinul accentuat după 2006, de 50 de poziții, pentru echitatea reprezentării politice. Şi mai interesant este să constatăm de unde provine această dinamică negativă: nu este vorba de accesul la servicii sociale, aşa cum se întîmplă pe alte continente. De pildă, pe dimensiunea de gen „Sănătate şi durata vieţii”, România chiar a urcat în ierarhie. Diferenţa între noi şi alte state este explicată, în cea mai mare parte, exact de dimensiunea „Acces la puterea politică”, la care stăm cel mai deficitar.
Un al doilea instrument, regional, este Gender Equality Index (GEI), realizat de Institutul European al Egalității de Gen (EIGE). El acoperă toate cele 28 de țări ale UE și are șase arii tematice de bază (muncă, bani, cunoaștere, timp, putere și sănătate), ediția din 2019 incluzînd și două teme suplimentare, violența împotriva femeilor și inegalități intersecționale. Cea mai recentă ediţie, din noiembrie 2021, relevă că România cunoaşte cel mai mare regres dintre ţările Uniunii Europene pe dimensiunea accesului la putere politică, urmată în acest top negativ de Slovenia şi Bulgaria.
Dacă ne uităm în urmă, după primele alegeri libere post-comuniste prezența femeilor în Parlamentul României a cunoscut un trend lent crescător (de la 0,8% în Senatul României, în prima legislatură, respectiv o singură femeie, și 19%, după alegerile din 2020). Datele comparative relevă deficitul de reprezentare în ambele Camere ale Parlamentului și la nivelul Guvernului, în perioada 1990-2022.
Poate e greșit, și nu deschid o paranteză problematică aici, însă discuția despre o reprezentare mai echitabilă a femeilor în procesele politice naționale și locale are în centru idealul normativ al cotelor de reprezentare de gen. Acestea se aplică deja în mai multe țări europene și fac parte dintre instrumentele de reglementare „hard”. Ele sînt contrapuse instrumentelor așa-numite soft, respectiv încurajarea construcției unei perspective de gen pe baze voluntare, fără sancțiuni explicite sau constrîngeri. Sistemul de cote de reprezentare poate fi impus prin legislația națională electorală sau poate fi adoptat ca mecanism intern de recrutare în cadrul partidelor. Partidele au fost, de multe ori, pionierii schimbării instituționale în sensul promovării unei reprezentări de gen mai echitabile. Ulterior, sistemul de cote a fost extins în forurile de reprezentare națională sau regională, apoi în sectorul privat corporativ, deși aici există mai multe rezerve. În prezent, zece țări europene folosesc sistemul cotelor de reprezentare a femeilor pentru legislativ: Belgia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Croația, Irlanda, Italia, Polonia, Portugalia și Spania. Sistemul de cote de reprezentare a femeilor solicită introducerea unui procent de femei candidat pentru alegerile parlamentare sub rezerva unor sancțiuni pentru nonconformare. Cel mai recent exemplu de țară europeană care a apelat la această formulă este Luxemburgul, care a stabilit un procent de 40% femei pentru listele electorale legislative.
Posibile dificultăți cu care se confruntă femeile în ascensiunea politică constau în responsabilitățile ce țin de familie, constrîngerile de timp, standarde mai înalte privind femeile care intenționează să candideze, stereotipurile de gen, lipsa încrederii de sine, o rețea fragilă de sprijin, hărțuirea online și în social media, comentarii sexiste în online și offline, absența femeilor cu rol inspirațional și a mentoratului politic. De asemenea, există bariere structurale cu care femeile se întîlnesc atunci cînd fac pasul spre politică, fie locală, fie națională.
Aceste bariere sînt considerate deseori parte a sistemelor politice europene. Și din acest motiv, Comisia Europeană a expus, recent, obiectivul unei reprezentări paritare de gen pentru Parlamentul Europei din anul 2024, ținta fiind un procent de 50% femei și 50% bărbați. Acest indicator nu poate fi impus statelor-membre prin hard regulation și obligații ce derivă din statutul de membru UE, însă este de anticipat că instituția Comisiei Europene va folosi toate pîrghiile soft pentru a determina partidele să propună cote interne voluntare, astfel încît acest obiectiv să nu fie compromis. Altfel, scenariul unei reprezentări egale de 50% în Parlamentul European pare improbabil fără coordonare politică și fără adoptarea unor mecanisme forte. Deși procentul de femei în Parlamentul European a crescut treptat la ultimele cicluri electorale, însă această evoluție nu a fost organică sau naturală, ci a fost facilitată de extinderea cotelor de gen, fie voluntare, fie legiferate la nivel național.
În acest moment, nici una dintre strategiile posibile privind echitatea de gen nu este implementată în spectrul partidelor politice româneşti. Progresul reprezentării femeilor în politica românească a fost un proces lent, existînd voci critice care ar vorbi mai curînd de un regres sub acest aspect, și în contrasens cu evoluțiile democraţiilor consolidate din Vest. În practica politică europeană, „peretele de sticlă” din calea accederii femeilor în politică nu a putut fi fisurat decît prin inițierea unor schimbări în sistemele de partide. Europenizarea partidelor politice româneşti nu poate ignora un proiect centrat pe creșterea reprezentării femeilor în forurile executiv, legislativ şi de la nivelul autorităţii locale.
Acest proiect de modernizare a început, în istoria României, odată cu revizuirea legii fundamentale din 1884, cînd C.A. Rosetti alături de alți șase deputați au propus ca femeile din cele trei colegii electorale să primească drepturi electorale. Propunerea marelui pașoptist a fost întîmpinată cu indignare, pe de o parte, și ilaritate, de pe alta, în ambele Camere ale Parlamentului de atunci. C.A. Rosetti, la fel ca alți liberali clasici de secol XIX, a considerat că egalitatea formală în drepturi era suficientă pentru o reprezentare proporțională a sexelor. Acest tip de constituționalism neutru la gen, consideră Charles S. Mayer și Jytte Clausen, în Has Liberalism Failed Women? (Palgrave Macmillan, 2001), pare să fi fost una din iluziile secolului al XIX-lea, alături de conceptul reprezentării politice redus la procesul de deliberare rațională. La noi, abia în Constituția din 1923 femeile au primit recunoașterea drepturilor electorale, însă exercitarea lor deplină s-a amînat după instalarea comunismului, așadar în absența pluralismului politic. Așa cum regimurile comuniste s-au fundamentat pe falsificarea binelui, și emanciparea ideologică a femeilor în regimurile comuniste a fost o minciună, încă perpetuată de nostalgicii proiectului marxist.
(O versiune mai extinsă a acestui studiu poate fi citită pe site-ul Fundației F. Naumann, la adresa https://www.freiheit.org/romania-and-republic-moldova/womens-representation-romanian-politics)
Alexandru Gabor este publicist, doctor în politici publice. A fost consilier la Ministerul Culturii în 2016 și a lucrat pentru o scurtă perioadă la ICR, în anul 2010.
