Societatea fără tați

Acest titlu mi-a fost sugerat de lectura unor psihologi francezi, Jean-Pierre Lebrun și Paul Federn, care, acum cîțiva ani, afirmau că trăim într-o lume în care oamenii nu mai respectă nimic și nu mai au limite. Ei se refereau la țara lor, dar unele lucruri sînt valabile și pentru noi. Cei doi psihologi considerau că bunele relații dintre oameni, comportamentul pașnic și ordinea socială pot fi menținute dacă înțelegem modul de gîndire al individului despre evenimentele sociale care-l afectează. În această perspectivă, în familie tatăl generează baza respectului autorității de orice fel, deoarece el asigură protecția copilului, îl salvează în momente dramatice, îl recompensează și îl pedepsește uneori fără a-l umili, îi apără reputația și îl învață să respecte instituțiile pentru că sînt baza vieții în comun. Pentru copil, părinții sînt lumea în care a venit, iar tatăl îl ajută să înțeleagă importanța ordinii sociale, a conformismului și cooperării, îl învăță rolurile care îi aduc prețuire și sprijin. Pe măsură ce crește, copilul vede și limitele puterii tatălui atunci cînd îl compară cu alți bărbați, atunci cînd mama îl vorbește de rău, cînd el se poartă ca un tiran, cînd este egoist și incult, cînd își pierde serviciul și mult timp nu mai muncește. Atunci, dezamăgit, copilul nu-l mai ascultă, se distanțează de el sau chiar îl urăște, lucru care se extinde la tot ce înseamnă modele de disciplină și autoritate. Locul tatălui poate fi luat de un bunic, de un educator, un profesor, un preot, un erou de film sau de un delincvent din cartier care-l atrage într-o viață plină de pericole.

Sîntem îngrijorați de violența din școli, de agresarea profesorilor, de portul armelor albe, de răspîndirea drogurilor, de luptele de stradă sau din incinta stadioanelor, de sportivi și artiști care sfidează bunul-simț, de scenele de război cu soldați feroce. De fiecare dată sînt formulate explicații simpliste centrate doar pe protagoniștii conflictului: părinții sînt la muncă în străinătate, școala nu-și face datoria, vecinilor le este frică să ia atitudine, poliția așteaptă să fie sesizată. Din cînd în cînd auzim și de tineri din lumea bună care au condus o mașină de lux după ce au consumat alcool sau droguri și au făcut un accident grav sau chiar un omor. La interviurile luate de jurnaliști, cei în cauză nu regretă nimic, iar unul spunea vesel că „merge la pușcărie ca la cofetărie”. Și noi care credeam că pedeapsa închisorii generează groază...

Ar fi greșit să credem că părinții nu fac eforturi să-i învețe lucruri bune pe copii: majoritatea o fac cu bune rezultate, dar în multe cazuri, copiii sînt opaci la sfaturile primite, cred că se pot descurca singuri pentru că „sînt mari”, că trăiesc într-o altă lume decît părinții lor demodați care se mulțumesc cu puțin și sînt preocupați doar să cîștige pîinea de fiecare zi. Filosoful grec Constantin Tsatsos surprinde esența acestei situații triste și formulează o soluție înțeleaptă: „Pe copil trebuie să-l înveți de mic ce este libertatea. Dacă situația economică nu-i permite să treacă singur prin lipsuri și privațiuni, trebuie să i le impui în mod artificial. Trebuie să se învețe cu lipsurile. Să nu simtă nevoia de confort pentru a studia. Să nu ducă dorul distracțiilor, dincolo de un minim necesar, pe care-l impune firea. De ce toate astea? Desigur, nu pentru că ascetismul ar fi o virtute, iar traiul bun un păcat. Nu. Numai pentru ca acest copil să fie liber toată viață de orice tentații, să accepte fără mîhnire pierderea oricărui bun material, să fie liber de orice dependență. Liber față de tentația de-a cere lucrurile de care s-a obișnuit să aibă nevoie. Liber față de cei dispuși să i le ofere, în schimbul sufletului. Toate aceste asprimi au, desigur, o limită naturală, dar tocmai spre această limită trebuie să tindă educația tinerilor. Pentru că primul lucru pe care trebuie să-l învețe un copil este să trăiască liber. Iar calea spre libertate începe cu privațiuni” (Tsatsos, 1977, p. 43).

În ultima perioadă, agresiunile din perimetrul școlii au atins niveluri alarmante. Violența la minori și adolescenți este un simptom al lumii adulților: adulții nefericiți nu mai transmit corect valorile și nu mai sînt modele de urmat pentru copiii lor, mulți nu au minime competențe educative sau chiar îi atrag pe copii în lumea criminalității. În acest fel, decalajul dintre părinţi și copii se amplifică, iar socializarea celor mici se face mai ales în afara familiei – la televizor, pe calculator, pe stradă, la club, la restaurant, pe stadioane (Sevillia, 2009, p. 28). Ce este mai grav, spune Jean Sevillia, redactor la Figaro Magazine, este faptul că adulţii, inclusiv profesorii, au renunţat la aplicarea regulilor şi la civilizarea spaţiului public, manifestă o toleranţă exagerată faţă de tineri, iar atunci cînd dispar raporturile de autoritate între părinți și copii se instalează decăderea civică. „În lumea din suburbii, cuvîntul respectexprimă un raport de forţă: cel ce vrea să fie respectat anunţă că nu vrea să-i respecte pe ceilalţi, dar că deţine mijloace prin care se poate face respectat” (ibidem, pp. 11-21). Desigur, soluții există, dar ele trebuie aplicate consecvent de către adulți: a-i învăța pe copii și tineri ce înseamnă a fi civilizat, a-i obişnui cu truda pentru a învăţa, a reveni la convenţiile tradiționale precum politeţea și respectul, deoarece ele marchează raportul ierarhic dintre generaţii și favorizează dezvoltarea sănătoasă a personalității și conviețuirea liniștită în comunitate. 

Un lucru mai puțin cunoscut este acela că, de la vîrsta de 12-13 ani, fiecare individ își elaborează o teorie proprie asupra vieții sale care poate fi frumoasă – norocoasă – pașnică – de succes sau urîtă – tristă – cu oameni ostili – fără viitor. Cînd factorii ambianței de viață sînt trăiţi ca o suferință nemeritată, iar perioada de precaritate se prelungește, șansele de a deveni delincvent sînt destul de mari (în criminologie, acest proces este numit principiul transformării: precaritatea trăită devine motiv de criminalitate). Să nu uităm că, în perioada actuală, goana după îmbogățire a cuprins toate straturile sociale, mai ales cele sus-puse, constituind un rău exemplu pentru copii și tineri în general.

Pentru a înţelege procesele mentale care-i fac pe unii adolescenți să fie agresivi și chiar ucigași, conduite ce vor avea consecințe grave asupra vieții lor și a victimelor, iată rezultatele unui studiu realizat de Christine Caffray şi Sandra Schneider în anul 2000. Cele două autoare au cercetat rolul motivatorilor afectivi în deciziile adolescenţilor cu comportamente periculoase: consum de alcool, consum de droguri, sex neprotejat, fumat şi absenţe de la şcoală. Ele s-au centrat pe două tipuri de motivatori întîlniți deseori la această vîrstă: motive care-i împing spre acte periculoase pentru că le fac plăcere (le provoacă senzaţii tari, îi eliberează de stres sau de plictiseală, îi plasează în centrul admirației celorlaţi) şi motive care le provoacă sentimente negative (regrete anticipate faţă de un rău viitor, frica de consecințe, dorinţa de a nu dezamăgi un adult semnificativ, credinţa că este un comportament rău). Adolescenţii fără regrete anticipate sînt optimişti privind toate comportamentele lor şi se angajează în conduite negative pentru că se cred invulnerabili. Aceste comportamente devin frecvente cînd există tensiuni în familie, cînd notele şcolare sînt slabe, cînd se simt trişti sau singuri, cînd consideră că toţi cei de vîrsta lor fac la fel, cînd au un optimism nerealist și cred că astfel îi impresionează pe cei din jur.                                

         În anul 2006, cînd încă exista Institutul Național de Criminologie, a fost inițiat un studiu privind minorii internați în Centrele de reeducare ale Ministerului Justiției pentru infracțiuni grave (omor, furt, tîlhărie, viol). Între altele, li s-a cerut să scrie o compunere intitulată „Cum am ajuns să comit infracţiuni”. Iată cîteva din relatările unora dintre ei: De mic copil mi-au plăcut senzaţiile tari şi lucrurile ciudate, la 7 ani am început să consum droguri, făceam rost de bani prin violenţă, iar furtul era o  distracţie. // Nu-mi plăcea școala, eram tot timpul la un club de arte marţiale, toți mă știau de mare bătăuş, aveam multe absenţe la școală, am fost exmatriculat și așa am început să fur. // Mama împrumuta bani de la mine și nu mă întreba de unde-i am. Cînd tata mi-a cerut bani pentru a pune  tablă pe casă, a trebuit să fur mai mult. Toți au fost bucuroși cînd am făcut rost de bani. După un timp, tata m-a întrebat dacă am bani pentru a mai construi o casă în curte. Am furat și mai mult și am fost tare bucuros cînd i-am dat banii pentru casă. // Părinții mei munceau în Italia. La 10 ani m-am împrietenit cu un  copil care furase bani dintr-o casă și am văzut că se poate trăi din furat. Mi-a intrat în sînge, poliţia nu-mi putea face nimic pentru că nu aveam 14 ani. Spărgeam case, maşini, magazine, iar dacă nu furam o zi nu mă simţeam bine. Am organizat un grup de minori cu care furam din casele mai bogate. Am  plecat în Italia la părinţi şi am continuat să fur și acolo. Mi s-a făcut dor de ţară, am revenit, dar am fost arestat în vamă. Am crezut că în puşcărie e frumos. // Deși familia mea era săracă eram un copil răsfăţat. Părinții s-au despărțit, mi-am făcut prieteni răi cu care spărgeam magazine. Am abandonat şcoala. Nu mai suportam morala făcută de părinţi şi de vecini, am zis că o viaţă am, măcar s-o trăiesc la maxim, destinul mi-e scris în frunte. Am plecat de acasă luni de zile, furam mașini, am  început să beau şi să fur din ce în ce mai mult…

         Cred că mulți părinți se tem de copiii lor: spun că au încercat să-i aducă pe calea dreaptă cu vorba bună, dar nu au rezolvat mare lucru pentru că prietenii și telefonul mobil sînt mai tari decît ei. De asemenea, unii profesori intră timorați la clasă pentru că statutul lor e fragil și nu se simt în siguranță. Atunci dau note mari elevilor de care se tem, îi tolerează pe cei care tulbură atmosfera în clasă, stau aproape de ușă pentru a putea fugi la nevoie. Cum poate concura școala cu oferta de cunoștințe și modele de conduită civilizată, cu invazia masivă de droguri și eroi de film distructivi, cu polițiști care așteaptă ordine de sus dacă să pătrundă în școală sau nu, cu investigații privind cazuri de violență, dar care nu duc nicăieri? 

         Sănătatea socială se construiește începînd cu familia și școala. Pentru a îmbunătăți situația actuală cred că ar fi utile cursuri de psihopedagogie pentru părinți adaptate necazurilor cu care se confruntă: nu am în vedere rețete minune pentru soluționarea unor cazuri, ci clarificarea și aprofundarea modului de educație adaptat vremurilor de acum (un fel de „Școala părinților” de acum mulți ani). Mai bine de zece ani am fost lector la Casa Corpului Didactic din București și am văzut că mulți profesori de liceu și chiar directori aveau nevoie serioasă de consiliere din partea unor psihologi, sociologi și criminologi pentru a face față tensiunilor din instituția de învățămînt. Alianța părinți-profesori ar trebui să aibă un obiectiv esențial: întărirea voinței elevilor de a se ține departe de grupurile deviante, de droguri, de cei care trăiesc doar clipa. Pînă la terminarea școlii de către elevi trebuie construite în mintea lor adevăratele scopuri de viață și rolurile care aduc satisfacții și siguranță, altfel va fi prea tîrziu.

         Greu de crezut, dar uneori pe spațiul școlii pot fi rezolvate și probleme sociale care țin de lumea adulților. Iată un exemplu. Cu ceva ani în urmă, fiind în Olanda la o reuniune privind pedepsele cu închisoare, dezbaterile au relevat că pedepsele ușoare pot avea efecte pozitive pe termen lung. Reprezentantul țării-gazdă a povestit cum poliția a reușit să elimine aproape total cazurile cînd șoferii adulți, bărbați sau femei, conduceau mașina în stare de ebrietate. Soluția era aparent simplă, dar rezonanța asupra șoferului era adîncă: prins băut la volan, a doua zi, la avizierul școlii unde învăța copilul acestuia, era pus un anunț de către poliție care informa elevii că tatăl sau mama colegului sau colegei lor X, fiind sub influența alcoolului, a pus în pericol siguranța în trafic. Teama și rușinea părinților de a răni imaginea propriului copil în ochii colegilor de școală a determinat șoferii olandezi să nu mai conducă după ce au consumat alcool. Copilul are dreptul la prețuire și respect din partea colegilor, iar tatăl sau mama nu-l pot priva de acestea pentru că el, părintele, este garantul onoarei fiului sau fiicei sale.

         Da, avem nevoie de adevărați tați în familie, în școli, dar și în instituțiile statului. Absența lor devine o problemă socială care poate evolua spre o problemă amplă de sănătate publică.

         Florian Gheorghe este psiholog.