Sinele neural

18 septembrie 2020
Sinele neural jpeg

În lumea întreagă există milioane de oameni suferinzi de epilepsie, o boală a sistemului nervos în care, în timpul crizelor, se constată o frenetică activitate cerebrală care poate fi asemănată cu o furtună electrică. Pentru a reduce cantitatea de impulsuri nervoase care circulă prin corpul calos (puntea care permite comunicarea între emisfere), neurochirurgii fac o mică incizie. Pe lîngă o certă ușurare însă, această procedură aduce și efecte colaterale: lezarea corpului calos vine, logic, cu repercusiuni asupra schimbului de mesaje care circulă prin el.

Cazurile concrete de split-brain („creier divizat”) studiate de specialiști aduc numeroase date, care nu se referă numai la limbă. Am menționat într-un articol anterior că imaginile obiectelor situate în cîmpul vizual stîng al fiecărui ochi sînt procesate în emisfera dreaptă și, similar, imaginile din cîmpul vizual drept al fiecărui ochi sînt de competența emisferei stîngi (mai exact, lobul occipital drept, respectiv stîng). Neurologul american Michael Gazzaniga a descoperit că pacienții operați pe corpul calos, care pot identifica obiecte din cîmpul lor vizual drept și pot numi obiecte pe care le țin în mîna dreaptă, nu mai pot face acest lucru dacă obiectul se află în cîmpul vizual stîng sau în mîna stîngă: emisfera dreaptă nu mai poate să-i comunice celei stîngi ce obiect a identificat lobul său occipital, astfel încît emisfera stîngă să producă răspunsul verbal așteptat. Nu se pune problema capacității de identificare a obiectului, cum ar putea obiecta cineva: pacienții sînt în stare să recunoască obiectul alegînd imaginea acestuia dintr-un număr de desene.

Se spune că, altfel, acești pacienți pot să ducă o viață destul de normală. Însă din cînd în cînd apar rapoarte despre diverse bizarerii: de exemplu, o femeie care se plînge că îi este foarte greu să se îmbrace dimineața pentru că fiecare mînă alege alte haine din dula. La fel, cînd citește, trebuie să stea pe o mînă căci îi întoarce mereu pagina înainte de vreme. Emisferele se luptă pentru supremație? Creierul integrat, garanție a unei funcționări armonioase, e acum bîntuit de un sine divizat, de o voință dublă contradictorie? Cine ia deciziile? Ajungem astfel la problema filozofică a localizării sinelui uman, deci să zăbovim cîteva momente asupra ei.

Diversele anomalii înregistrate de neurobiologie se referă la cele două extreme ale relaţiei „un trup – un sine”: în primul rînd, cînd există un trup şi mai mult de un sine (cazurile de personalităţi multiple, generate de afecţiuni cerebrale); în al doilea rînd, cînd există un trup şi un sine diminuat sau abolit (ca în unele cazuri de anosognozie – i.e. cînd bolnavul nu e conştient de propria boală –, precum şi în anumite cazuri de atac cerebral). Studierea unor astfel de fenomene sugerează cu destulă tărie că orice afectare a sinelui e, de fapt, un simptom al afectării circuitelor neurale ale organismului, lucru care vine în sprijinul ipotezei substratului neural al sinelui.

În Omul care își confunda soția cu o pălărie, volum apărut la noi în 2005, neurologul american Oliver Sacks (despre care am mai vorbit în această rubrică a Dilemei vechi) pune problema sinelui în cazul Christinei, o tînără care brusc nu mai poate să stea pe propriile picioare, la propriu, decît dacă le vede. Dacă nu şi le mai vede, dacă își mută privirea de la ele, cade automat pe jos, ca o păpuşă de cîrpă. Interesant, ea a ajuns la spital pentru o operaţie comună la colecist, iar în noaptea dinaintea operaţiei a avut un vis în care se clătina ca un om beat, incapabilă să stea ferm pe picioare şi scăpînd din mînă tot ce apuca. A doua zi trupul ei avea să se comporte exact aşa; un caz absolut unic în experiența de o viață a doctorului Sacks, care comentează: „Fiecare dintre noi este o naraţiune singulară, construită continuu, inconştient, de noi, prin noi şi în noi, prin percepţiile, senzaţiile, gîndurile şi acţiunile noastre; şi, nu în ultimul rînd, prin discursul nostru, naraţiunile noastre vorbite. Sub raport biologic, fiziologic, nu sîntem atît de diferiţi unii de alţii; sub raport istoric, ca naraţiuni, fiecare dintre noi e unic. Pentru a fi noi înşine, trebuie să ne avem pe noi înşine, să punem stăpînire, la nevoie să punem din nou stăpînire, pe poveştile vieţilor noastre”. Stăpînirea de sine despre care vorbeşte doctorul Sacks implică, desigur, un efort conştient de voinţă, lucru care aduce în discuţie problema factorului decizional.

Într-o carte remarcabilă încă netradusă la noi, 13 Things That Don’t Make Sense / 13 lucruri de neînțeles, Michael Brooks, doctor în fizică cuantică, descrie următoarele: la începutul anilor 1990, un neurochirurg de la Şcoala de Medicină a Universităţii Yale, Itzhak Fried, efectua operaţii pe creierul unor pacienţi suferind de forme severe de epilepsie, pentru a micşora afluxul de impulsuri nervoase care circulau între cele două emisfere cerebrale ale acestora, provocînd îngrozitoarele crize. Situaţiile de acest fel au oferit ocazia nesperată de a putea „cartografia” creierul uman prin stimularea electrică a diverse puncte – în total, 299 de locuri la 13 pacienţi, la care au răspuns 129 de locuri.

Cele mai vizibile răspunsuri au fost de tip motor: pacienţii conştienţi, sub anestezie, îşi îndoiau o articulaţie, îşi contractau un muşchi facial, îşi lungeau gîtul sau îşi roteau capul la dreapta. Extraordinar, însă, a fost faptul că pacienţii au raportat că au simţit nişte „impulsuri”, nişte „dorinţe”: impulsul de a-şi mişca braţul, piciorul sau degetul mare. În momentul în care cercetătorii au mărit puţin intensitatea stimulului în electrod, impulsul s-a transformat în acţiune, în chiar acţiunea pe care pacienţii spuseseră că voiau să o facă, dar nu puteau în mod voluntar din cauza anesteziei. Aceste fapte plus altele asemănătoare i-au condus pe unii cercetători la concluzia că voinţa proprie, liberul-arbitru, e o iluzie. Ideea de liber-arbitru fiind centrală în conceptul de sine, rezultă că, în realitate, nu am avea control nici măcar asupra noastră înşine.

Celebrul neurolog american Antonio Damasio, în Eroarea lui Descartes (tradusă și publicată la noi în anul 2000), a lansat ipoteza bazei neurale a sinelui, avertizînd totodată să nu se înţeleagă prin aceasta existenţa unui unic cunoscător şi proprietar al conţinutului minţii noastre, sau localizarea acestuia, a sinelui, într-un singur loc din creier, cum credea Descartes. Sinele biologic al lui Damasio este încorporat în cortex, dar este impregnat cu valori (sentimente generate de tipul de activitate specifică). Sistemul de referinţă al minţii e propriul organism şi nici o interacţiune cu mediul nu va fi doar a minţii sau doar a trupului. Mai mult, orice construct mental, oricît de „pur”, izvorăşte din reprezentările neurale ale corpului. Sufletul respiră prin trup, iar suferinţa, indiferent dacă are ca punct de pornire suprafaţa pielii sau o imagine a minţii, se află în trup. Acest lucru înseamnă că fiecare persoană are un singur sine: „Starea sinelui se reconstruieşte în fiecare clipă din temelii. Este o stare de referinţă evanescentă, reconstruită atît de continuu şi coerent încît proprietarul nu ştie niciodată că ea este refăcută, cu condiţia să nu apară vreo eroare în reconstrucţie”, susține eminentul neurolog.

Demersul lui Antonio Damasio este unul extrem de dificil. Dincolo de imposibilitatea demonstrării adevărului de netăgăduit al ipotezelor sale care deschid căi pentru neurobiologii viitorului, ideea de spirit şi conştiinţă de sine profund ancorate în biologicul uman este greu de acceptat pentru mulţi. Autorul ştie acest lucru, însă susţine, extrem de documentat, necesitatea înţelegerii minţii din perspectiva integrării sale organice. Ceea ce înseamnă că trebuie să devenim conştienţi de complexitatea, unicitatea, fragilitatea şi finitudinea ei, lucru care naşte şi tragedia acestui tip de cunoaştere; un alt lucru care ar trebui să fie generat este respectul pentru valoarea vieţii.

În ziua de azi, în cercetarea avansată din Statele Unite, scanările cerebrale au devenit tot mai sofisticate, problema nemaipunîndu-se în termenii aflării ariilor care controlează vederea sau funcţiile motorii: neurologii identifică locurile unor atribute pe care le asociem, de regulă, cu persoana, şi nu cu organismul. Vina, remuşcarea, regretul, pierderea, impulsivitatea au devenit măsurabile. Anatomia personalităţii şi experienţa sînt reduse la impulsuri electrice. Francis Crick, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1962 şi unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, susţine că există chiar un substrat neural al liberului-arbitru, iar persoanele care au leziuni cerebrale în aceste ţesuturi ar fi deposedate de voinţă proprie.

Psihologul britanic Guy Claxton e de părere că a susţine că există liber-arbitru echivalează cu a nega că Pămîntul se învîrteşte în jurul Soarelui. Putem trăi foarte bine şi fără convingerea că sîntem foarte speciali cu condiţia să acceptăm că nu putem controla totul. Ca argument aduce studiile care arată că tulburările psihice şi nevrozele sînt mai des întîlnite la persoanele care încearcă să menţină un control conştient asupra vieţii. Paradoxal, spune el, sănătatea mintală poate sta în acceptarea faptului că nu ai control. La rîndul său, psiholingvistul canadian Steven Pinker formulează aforistic: „Voinţa proprie e un construct ficţional. Însă are aplicaţii în lumea reală”. Cu alte cuvinte, ştim adevărul, dar e mai util să reţinem iluzia din motive politice, economice, culturale şi aşa mai departe. Michael Brooks, menționat mai sus, e convins că nu sîntem echipaţi pentru a duce o viaţă ultraraţională și că luarea unei decizii „raţionale” e adeseori o închipuire.

Adevărul e că problema pusă în aceşti termeni e cel puțin bizară. E ca şi cînd ai spune că nu există adevăr şi ai pretinde că această propoziţie e adevărată. Viaţa omului toată se construieşte în funcţie de deciziile pe care le ia. Luarea unei decizii presupune un act raţional de voinţă ca expresie a sinelui. Dacă singura concluzie raţională pe care raţiunea unora o generează este că nu există raţionalitate, atunci ceva e fundamental greşit cu raţionalismul atît de drag Vestului. Cît timp mintea omului va scormoni în sine, căutîndu-şi numai fundamentele materiale, palpabile, observabile şi măsurabile, e de mirare dacă-şi va găsi vreodată liniştea.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: wikimedia commons

p 22 jpg
Împotriva organizării de către licee a admiterii pentru clasa a IX-a
Ce tip de lume este aceea în care se întîmplă asta? Este ceva mai mult decît medieval, este un fapt primitiv și rău, atroce.
980 22 L Cutitaru  jpg
Ești cum scrii?
Așa că subiectul acestui text, scrisul de mînă, destinat mai degrabă a amuza decît a informa, va fi dezvoltat într-o mică serie, în lunile următoare.
p 21 Pierre Nora WC jpg
„Monsieur notă-de-subsol“ face istorie
Nașterea revistei Nouvelle Revue Française a avut loc în timpul unei încrîncenate lupte culturale.
caderea unui dictator jpg
„Cine a tras în noi după 22”? Singura teorie logică și bazată pe dovezi - o discuție cu Andrei Ursu -
Sînt oameni care au fost eroi în mod real și cărora li s-a băgat în cap că de fapt au fost niște unii care nu știau ce fac pe acolo și, în același timp, securiștii, care au pensii speciale, sînt eroizați.
p 22 Taormina WC jpg
Luminile și parcările Taorminei
Și să nu uitam că sîntem colonii Romei la gurile Dunării, printre atîția barbari... am pătimit destule... deve avere importanza in qualche modo”.
p 23 WC jpg
Criptomonedele nu sînt bani
Criptomonedele nu sînt bani, sînt o iluzie a unei lumi care-și caută noi căi acum în noua eră a informaticii și informației.
P G  Lowery Sideshow Band jpg
Se caută un cuvînt
Cohorte de îngeri... roiuri, stoluri, puzderie, cete, alaiuri... îți trebuie o mulțime de substantive colective ca să-l alegi pe cel mai potrivit ideii de „grup”.
973 22 Iulia Marin jpeg
De ce Bach?
Doar ecourile unui Du schaffst das m-au ajutat să pot duce piesele la final. Însă în acea zi, nu cred că Johann Sebastian Bach a ajutat multora.
p 23 Lewis Carroll WC jpg
Efemeridele lingvistice
O atitudine normală, veți zice. Poți pretinde drepturi asupra vocabularului?
p 22  James Cooke Brown WC jpg
Dreptul asupra limbii
Vladimir Putin poate, de fapt, să declare că limba rusă e proprietatea sa personală, consecințele legale ale unei astfel de pretenții sînt nule.
RoAlert jpg
Societatea de consum emoțional
De cîte ori ar trebui să sune telefoanele oamenilor într-o zi? Și apoi ce se va mai adăuga pe lista Ro-Alert?
p 22 Nagit WC jpg
Nagîț de pui
Etimologiile acestea „raționale”, dar false nu reflectă simple asocieri formale și sonore între cuvinte.
p 7 FED WC jpg
E inflația, prostule!
Întrucît Sistemul Federal de Rezerve al SUA (FED) a majorat recent rata-țintă a dobînzii, s-ar putea ca inflația să încetinească spre sfîrșitul anului în curs.
Florin Stoian 10 jpg
„Am transformat Oltenia de sub Munte într-un brand” – interviu cu geologul Florin STOICAN
„Mai întîi, trebuie să spun că rețeaua internațională a Geoparcurilor UNESCO a ajuns acum la 177 de geoparcuri din 46 de țări și există un interes atît de mare pentru alte geoparcuri, încît UNESCO a limitat numărul anual de aplicații la maximum 20 și maximum două/țară.”
p 7 WC jpg
Periculoasa alunecare spre violență a Americii
Teoriile conspiraționiste de extremă dreapta ale „statului paralel” și minciunile partidului republican despre alegerile măsluite au același țel comun: să conteste legitimitatea statului.
959 22 LCCutitarupng jpg
A texta, textare, textor & texteză
Lucrări și cărți întregi încep tot mai des să aibă ca subiect această dezvoltare adusă de inventarea computerului. Încotro va merge texteza și unde va ajunge reprezintă o chestiune care, nu mă îndoiesc, va depăși imaginația noastră din prezent.
p 7 WC jpg
America și provocarea chineză
America trebuie de asemenea să-și sporească participarea la actualele instituții internaționale pe care le-a creat și să le dezvolte pentru a stabili standarde și a gestiona interdependența.
p 19 jpg
Hîrtia, ecranul și cititul
Cum rămîne cu argumentele „emoționale” ale unui cititor care nu se poate „debarasa” de cartea tipărită?
p 7 WC jpg
Căderea lui Boris Johnson – și a noastră
În ziua de azi, personal este realmente politic: eșecurile personale sînt ipso facto eșecuri politice.
p 23 ExpoziLŤia Columbian¦â, Chicago, 1893 WC jpg
Ierusalimul de ipsos – Expoziția Mondială de la Chicago, 1893
La Chicago, în 1893, un oraş ideal întreg s-a pogorît pe harta oraşului, condiţionat de sit şi de cultura albă, creştină, „falocentrică” şi „elitistă” care domina acel moment.
p 7 Thyssen Krupp, Essen, Germania WC jpg
Războiul lui Putin și modelul economic german
Va supraviețui oare modelul economic german războiului purtat de președintele rus Vladimir Putin împotriva Ucrainei?
p 2 WC jpg
Tocăniță de vin
Numite, în engleză, SOT („slips-of-the-tongue”), greșelile de vorbire care se fac involuntar, de obicei din grabă sau sub imperiul emoțiilor, sînt studiate de o parte a lingvisticii cognitiviste americane cu scopul de a descifra tiparele fonologice mentale.
p 22 WC jpg
„Noua Ideocrație” și Eterna Idiocrație
În locul pe care credința (frica de Dumnezeu) îl ocupa în sufletul individual a rămas un gol, o gaură neagră.
948 19 poza jpg
Barbara Klemm – artistul din fața fotojurnalistului
Fotojurnaliștilor le-aș spune să se concentreze pe fericirea din lume, să rămînă curioși și puternici, să lucreze constant, să fie empatici cu oamenii – însă toate acestea ar trebui să fie conectate cu talentul artistic.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.