Rita Levi-Montalcini, o artistă a științei
Cercetătoarea, scriitoarea și mai apoi senatoarea Rita Levi-Montalcini a făcut una dintre cele mai importante descoperiri din neurobiologie ale secolului trecut, pentru care a și primit premiul Nobel în 1986. Pînă să ajungă acolo însă, Levi-Montalcini a avut un parcurs tumultuos, pe care l-a povestit în autobiografia sa Elogio dell’imperfezione / Elogiu adus imperfecțiunii (1988; titlul face aluzie la poemul lui Yeats, Alegerea / The Choice în care poetul spune că omul e forțat să aleagă între perfecțiunea vieții și cea a muncii căreia i se dedică). La începutul anilor 1930, Levi-Montalcini era studentă la Medicină la Universitatea de Torino, unde i-a avut colegi de generație pe alți doi importanți cercetători ai secolului trecut, Salvador Luria și Renato Dulbecco, laureați și ei ai premiului Nobel în medicină în 1969 și 1975, respectiv. Alături de colegii ei, Levi-Montalcini lucra și în laboratorul profesorului Giuseppe Levi, care a format multe din mințile tinere de atunci. După 1938, însă, toate activitățile academice ale Ritei Levi-Montalcini au fost întrerupte din cauza noilor legi antisemite promulgate de Mussolini. În ciuda interdicției de a mai lucra în mediul academic, Levi-Montalcini și-a continuat cercetările improvizînd un laborator la ea în cameră, în apartamentul pe care îl împărțea cu familia ei în Torino. Cînd sirenele anunțau un nou bombardament asupra orașului, Levi-Montalcini își strîngea microscopul și specimenele, cărîndu-le cu ea în adăpostul din pivniță. Experimentele pe care le-a făcut în acea perioadă au arătat, printre altele, că celulele nervoase care se extind prin corp mor atunci cînd nu reușesc să își atingă țintele către care încearcă să ajungă. Tot în aceste experimente a inventat o nouă metodă de microchirurgie, folosind ace de cusut pentru a diseca fibrele fine ale nervilor din embrionii de pui, metodă la care s-a referit apoi în glumă ca fiind „à la Renaissance”.
La scurt timp după finalul războiului, Viktor Hamburger, un important cercetător german ale cărui lucrări o inspiraseră pe Levi-Montalcini să studieze unele aspecte ale dezvoltării celulelor nervoase, care se afla în Statele Unite încă dinainte de începerea războiului, i-a trimis o scrisoare. Citind articolele tinerei cercetătoare, pe care aceasta reușise să le publice în timpul războiului în Belgia și la Vatican pentru a evita interdicțiile din Italia, a fost impresionat de rezultatele și de inventivitatea ei, invitînd-o să devină post-doctorandă în laboratorul său de la Universitatea Washington din St Louis. În laboratorul lui Hamburger, Levi-Montalcini a început să studieze un fenomen care o fascina, cel prin care celulele nervoase expuse unei tumori cresc către tumoare, fiind parcă „stimulate” de un semnal venit de la celulele canceroase. Lucrînd cu un alt cercetător, biochimistul Stanley Cohen, au făcut experimente pentru a înțelege în ce fel celulele nervoase cresc și sînt „atrase” de miezul tumorii. Alături de Cohen, Levi-Montalcini a reușit să descopere macromolecula responsabilă pentru această „atracție”, care stimulează înmulțirea fibrelor nervoase, pe care cei doi au denumit-o factorul de creștere a nervilor, nerve growth factor (NGF), descoperire pentru care au primit mai apoi premiul Nobel.
O persoană importantă din viața Ritei Levi-Montalcini a fost sora ei geamănă, pictorița Paola Levi-Montalcini. Rita spunea că, deși nu avea talentul artistic al surorii sale, fusese puternic influențată de aceasta din urmă, considerîndu-se chiar „mai mult o artistă decît un om de știință”. Prin aceasta nu sugera o nepăsare cu privire la acuratețea cercetărilor sale, ci mai degrabă o abordare pe care o numea intuitivă, evitînd un mod impus de a gîndi. Rita Levi-Montalcini a murit în 2012, la 103 ani – o artistă-om de știință „à la Renaissance”.
Importanța creativității în cercetare e probabil legată de motivul pentru care în acest domeniu se pleacă de la întrebări și nu de la metode, modul de a aborda o întrebare pentru a-i găsi răspunsul fiind strîns legat de ingeniozitate. De exemplu, în 2003, doi cercetători americani care studiau cum se formează ciocurile păsărilor, un model important pentru a înțelege dezvoltarea cranio-facială, au creat himere între embrionii de prepelițe și cei de rațe, transplantînd celulele din zona care avea să devină mai tîrziu ciocul unei rațe într-o prepeliță și viceversa. Obținînd embrioni de rață cu ciocuri asemănătoare celor de prepeliță și prepelițe cu ciocuri asemănătoare celor de rață, au arătat că celulele care vor forma ciocurile „știu” deja ce tip de cioc, de rață sau de prepeliță, trebuie să formeze înainte ca dezvoltarea acestor structuri să fie vizibilă.
Cu privire la raportul dintre știință și artă, biologul și eseistul Stephen Jay Gould a scris în culegerea I Have Landed(2002) despre știința și arta lui Vladimir Nabokov care a fost pasionat toată viața de fluturi. Mai mult decît un amator, Nabokov a publicat articole științifice cu privire la taxonomia fluturilor și a fost cercetător la muzeul de zoologie de la Harvard. Deși fluturii apar uneori în opera sa, Nabokov a insistat că nu au vreun caracter simbolic, ci pur și simplu e vorba de niște fluturi din peisaj. Deși separa în acest fel știința sa de arta sa, neacceptînd o variantă simplă prin care una devine cealaltă, în ceea ce privește relația dintre cele două Nabokov a spus într-un interviu că „there is no science without fancy, and no art without facts” – „nu există știință fără creativitate și nici artă fără cunoaștere”.
Laura-Yvonne Gherghina este doctorand în Departamentul de Fiziologie, Dezvoltare și Neuroștiințe la Universitatea din Cambridge.
