Repetăm sau ieșim din tipar?
Natura este plină de ritmuri și tipare abia vizibile care dezvăluie o ordine și o regularitate subiacentă. Ritmurile și tiparele pot fi găsite în fiecare aspect al vieții și ajută la definirea experienței. Oamenii intră în contact cu ritmul inimii mamei înainte de a se naște. Ei se înscriu într-o ordine generațională și parcurg etape de dezvoltare specifice. Tiparele rezonează în mod direct cu corpul prin diferite ritmuri și repetiții și servesc ca o formă de comunicare nerostită. Acestea pot transmite subtil aspecte legate de identitate, pot reflecta afilieri sau pot face trimitere la momente din viață, la caracteristici individuale sau colective. O anumită temă poate fi repetată în mintea și viața cuiva cu un anumit ritm. Repetiția creează o tensiune interioară a tiparului.
Tiparele și ritmurile devin o metaforă a infinitului, a rigidității, a predictibilului și a organizării. Ele constituie indicii mnezice care pot să contureze un traseu pentru înțelegerea subteranului trăirilor. Acestea sînt fondatoare de structură și pot facilita sau inhiba creșterea mentală. Ele pot fi creatoare de muzică, poezie, dans, de gîndire, de sens, sau moduri în care adevăruri dezagreabile sînt băgate sub preșul psihicului. Unele tipare au rol de ornament, altele au rol de protecție. Broderia interioară aduce laolaltă tipare dure, tipare maleabile, tipare care pot fi îndepărtate sau de neschimbat, dar și tipare episodice. Recurența, intervalul, momentul apariției și dispariției lor sînt caracteristici care pot crea supoziții despre viitorul structurii psihice. Relația omului cu tiparele sale vorbește, în subtext, despre relația sa cu realitatea, despre o funcționare pe un principiu al plăcerii sau al realității ca în teoria dezvoltării a lui Sigmund Freud, al iluziei sau al deziluziei ca în perspectiva lui Donald Winnicott sau de pe o poziție schizo-paranoidă sau depresivă în termenii lui Melanie Klein. Acestea pot fi maniere prin care se întoarce spatele realității în totalitate, în fragmente, pentru o perioadă scurtă sau pentru o viață; sau, din contra, pentru a menține o legătură constantă cu realitatea, ca de pildă organizarea vieții cotidiene în funcție de ceas. Oamenii măsoară procesele care se întîmplă înăuntru și le organizează după tipare temporale. Unele tipare pot fi mai primare, ca și cum timpul a stat în loc și psihicul a rămas nemișcat. Altele pot fi transformate în rutine construite la maturitate, care aduc un strop de plăcere la început de zi, cum ar fi cititul ziarului la o ceașcă de cafea.
Tiparele pot fi garnizoane, dar și invadatori ale spațiului intrapsihic și interpersonal. Atunci cînd ordinea exterioară pune presiune înainte de vreme, o persoană poate îmbătrîni prematur și își pierde spontaneitatea, care este o manifestare a vieții, un semn de libertate interioară. Apare chiar riscul de a deveni maniac – obsesie prin care persoana simte „nevoia” ca toate să fie la locul lor. Așa cum există oameni care pierd zilnic mult timp din cauza propriei dezordini, există la fel de mulți oameni care pierd mult timp ca să pună fiecare lucru în parte la locul lui în mod inutil. Aplecarea către ordinea patologică în care se pierde prea mult timp ca lucrurile să fie în ordine arată sterilitatea unei repetiții, deci o funcționare morbidă. Ordinea nu mai are scopul de a economisi timpul și de a facilita viața, ci o consumă păgubos.
Există două tipuri de dezordine. O persoană haotică, ce caută ceva și nu mai știe unde este, are o dezordine interioară care se externalizează. De pe urma acestui gen de dezordine, oamenii suferă. Această dezordine nu este o manifestare a libertății și nu are nimic de-a face cu creativitatea. Este o îngrădire a vieții. Există însă și persoane care sînt foarte dezordonate în concretul vieții, dar care sînt foarte ordonate în gîndire. Aceste persoane au o ordine în dezordinea lor aparentă, iar viața lor este facilitată de acest tipar de funcționare.
„Ieșirea din tipar” sau, cum spun englezii, „thinking outside the box” are legătură cu separarea de o ordine, de un tipar îngrăditor, egodistonic, care ucide libertatea interioară. Acest lucru nu înseamnă că nu mai există tipare de funcționare, ci doar că, pe lîngă cele care fac viața comună posibilă, sînt construite tipare prolifice pentru sine. Asta înseamnă o învățare din propria experiență, din propria istorie, pentru a desluși și așeza în moduri mai adaptate propria viață, atît în prezent, cît și în viitor. Istoria se repetă în mod păgubos doar dacă omul nu învață din propria istorie și nu permite reașezarea reliefului psihic.
Experiențele timpurii, curente și cele viitoare sînt într-o continuă relație dialectică. Faptul că putem avea în viață experiențe pozitive și putem experimenta recunoștința pentru ele arată că mai multe procese psihice interconectate sînt suficient de înalt funcționale. Iar funcționarea mentală alimentată de o forță creativă este cea care împinge omul către o viață ce poate fi o experiență a împlinirii.
Viața este plăcută pentru că omul este fericit și nu invers. Fericirea este determinată de ocuparea completă a locului care reprezintă propria individualitate, propria unicitate, adică de atingerea întregului potențial. Asta nu înseamnă că omul fericit trebuie să fie special. Înseamnă doar acceptarea realității că fiecare persoană este unică. Ieșirea dintr-o funcționare mentală după tiparul „totul sau nimic” deschide șansa de a experimenta plăcerile vieții și poate face din călătoria propriei vieți o bucurie plină de însemnătate.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
