Principiul precauției între etic și politic
Asistăm în ultima perioadă la evenimente grave, care parcă nu se mai termină: aziluri pentru vîrstnici aduse în derivă cu bună știință, diagnostice medicale greșite, mitinguri pentru mărirea salariilor sau pensiilor, accidente rutiere provocate de șoferi drogați, asasinate și sinucideri cu motivații de neînțeles, furtuni și inundații, vestea că vom fi vizitați curînd de alt virus mai agresiv. Unele țin de oameni și instituții, altele de stihiile naturii, dar toate impun intervenții imediate pentru protecția populației. În asemenea situații se probează capacitatea de a lua decizii adecvate de către primar sau prefect, dar și costul ignorării riscurilor de a nu le fi luat la timp.
Toate aceste evenimente au loc în același timp și bulversează mediul politic și administrativ pentru că sînt imprevizibile, complexe și se suprapun peste cele de rutină, dar necesare. După surpriza inițială, analiza aduce în prim-plan deciziile greșite, competențele neclare, opțiunile fără legătură cu realitatea din teren, lipsa mijloacelor de intervenție, risipa nejustificată de bani publici, necunoașterea acțiunilor din umbră (furturi, achiziții păguboase, stocuri insuficiente). Marea necunoscută ar fi incompetența și lipsa de experiență a celor care au un rol decisiv în asemenea momente cînd acțiunile oamenilor care intervin trebuie coordonate, salvați răniții și bunurile. În plus, se adaugă elemente neglijate sistematic și care acum amplifică dificultățile de a reveni la normal: fraude, corupție, lipsuri în gestiune. În urmă cu cîțiva ani, trecînd printr-un sat elvețian aflat la poalele munților, am văzut un canal de beton de mari dimensiuni, lat de vreo opt metri și înalt de cinci-șase, care traversa așezarea pe strada principală. Fiind vară, canalul, bine îngrijit, era invadat de copii care alergau, jucau fotbal, se plimbau cu bicicleta. Am întrebat un localnic cînd a inundat apa satul. Mi-a răspuns că singura dată a fost în urmă cu 50 de ani, cînd, după o mare furtună, viitura a distrus satul. Atunci primarul și sătenii au hotărît să facă imediat acest canal care să-i apere în viitor.
Evenimentele grave de orice natură sînt dificil de prevăzut fără o formare specială în acest domeniu. Ele devin fapte instituționale care scot la suprafață neglijențe cronice, incompetențe tolerate de mult timp, tratarea superficială a semnalelor atipice că au apărut defecțiuni. Managerii veritabili țin cont de toate acestea și merg imediat să vadă cu ochii lor instalațiile și locurile vulnerabile, nu așteaptă să fie informați pe calea ierarhică cu multe, multe trepte și, uneori, cu interese suspecte.
Din acest moment, timpul pentru a preveni „explozia” se accelerează și necesită o avalanșă de acțiuni: informarea eșalonului superior, înțelegerea specificului componentelor materiale sau situaționale sub presiune, analiza istoricului și calității verificărilor și reparațiilor, lista experților existenți, ce utilaje sau fonduri pot fi utilizate, normele existente și momentul social în care a apărut starea de pericol, ce dispoziții sînt obligatorii în orele și zilele următoare etc. Tot în această conjunctură apar și elemente organizaționale cărora managerii nu le-au dat semnificația cuvenită (pentru că nu ieșeau din birou sau erau de meserie lăcătuși mecanici): lipsa pregătirii personalului pentru evenimente excepționale, cultura nepăsării în rîndul managerilor de mijloc, devianțele la locul de muncă nu erau niciodată sancționate, existau tensiuni între anumite compartimente, inspectorii veneau în plimbare și lăsau rapoarte că totul e perfect, angajații care încercau să vorbească cu directorul erau sistematic opriți să ajungă la el și cîte altele. În perioade de „criză, individul nu ia decizii singur” și abia acum managerul înțelege că este înconjurat de oameni care i-au ascuns aspecte esențiale în privința stării alarmante de lucruri pentru securitatea angajaților și cetățenilor. Cunoașterea acestor lucruri și semnificația lor înțeleasă corect de manager produc sau nu dezastrele în așezările umane (N. Mitsushima, în Sociétés plurielles, nr. 1/2017).
Cînd alarma cuprinde instituția sau așezarea, este important de observat cine se mobilizează și cine nu, cine este atașat de organizație și cine pleacă în concediu, cine ascunde vulnerabilitățile și cauzele lor, cine intră în panică sau își păstrează calmul. Evenimentele care privesc supraviețuirea bulversează mediul de viață al publicului larg și atrag atenția politicului și mass-media. Ultima încearcă să construiască o metaforă care să rămînă în istorie: tulburare, dezastru, calamitate, răzbunare, sabotaj, terorism, catastrofă ecologică, blestem. Nu sînt uitate ritualurile finale: funeralii, despăgubiri, recompense pentru familiile victimelor sau pentru cei care s-au sacrificat, comemorări. Important este și ceea ce se întîmplă după tragicul eveniment: ce pedepse primesc vinovații, ce măsuri se iau pentru ca asemenea evenimente să nu se repete, introducerea reformelor într-adevăr eficiente. Cel mai important aspect va fi selecția noilor manageri care să țină sincer la prestigiul funcției, să-și însușească istoria instituției cu bune și cu rele, să se ocupe constant de protecţia şi siguranţa personalului, să împiedice platitudinea profesională, să se bazeze pe specialiştii confirmați, să impună personalului să le aducă la cunoștință imediat orice eveniment atipic apărut în instituție sau în mediul apropiat (inclusiv riscurile subestimate de mult timp), să urmărească permanent indicatorii relevanți pentru existența organizației.
În cazul unui eveniment catastrofic trece în prim-plan personajul cu putere excepțională „care nu are nevoie să motiveze sau să justifice măsurile luate” și i se pun la dispoziție toate mijloacele pentru a face față evenimentului. În Franța, primarul sau prefectul preia acest „exercițiu singular al puterii chiar dacă este dificil de definit și de inventariat” și este sprijinit de polițiile speciale – a instalațiilor, a pădurilor, a carierelor, a materialelor nucleare, a protecției mediului ș.a. (C. Gilbert, J.-P. Zuanon, în Politiques et management public, nr. 2/1991). Asta înseamnă că decidenții politici care numesc acești funcționari ai statului, dar și șefii unor instituții importante social, trebuie să verifice dacă intelectual, profesional și psihologic (!) candidații propuși au aceste calități. La noi, multe conduite bizare au apărut în decembrie 1989, în timpul unor inundații, viscole și incendii majore, în modul de a reacționa în „perioada COVID” tocmai la cei care ar fi trebuit să fie calmi, să ia decizii raționale și să inspire încredere. Crizele relevă disfuncțiile și raporturile de forțe, dar și caracterul teoretic al textelor legale, schematice și greu de aplicat într-o situație reală (ibidem).
Dezastrele se vor multiplica în viitor din cauze vizibile deja: creșterea demografică, accelerarea concentrării urbane, zone economice în perimetre nepotrivite, multiplicarea riscurilor tehnologice. Primul studiu de dezastrologie a avut loc în 1917 (explozia unui vapor cu muniție în 1917 în portul canadian Halifax), dar primul congres mondial a fost organizat abia în 1982, în Mexic. Studiile insistă pe faptul că perioada catastrofică începe odată cu descoperirea indicilor de pericol. Acum se declanșează faza de alertă, acum încep zvonurile să neliniștească populația, acum începe evacuarea populației și garantarea informațiile corecte, acum sînt anunțate rezervele de medicamente, apă potabilă și benzină, criteriile de distribuție a ajutoarelor, acum se accentuează măsurile de ordine publică. Un observator extern poate înțelege greșit măsurile luate și să le considere eronat ca fiind abuzive sau chiar infracțiuni – de exemplu, a lua cu forța medicamente sau alimente dintr-un magazin abandonat de proprietar. Dacă aceste lucruri ajung în presă și nu sînt verificate, pot fi dramatizate, ceea ce amplifică impresia de confuzie, delicte odioase și incapacitatea autorităților de a stăpîni situația.
Se vorbește mult despre riscurile din lumea de azi, despre probabilitatea de apariție a lor, inclusiv despre incertitudinea științifică privind cauzele sau nivelul de risc în multe situații cu care ne confruntăm deja. Știm că risc zero nu există, dar dacă adăugăm și lipsa de încredere în persoanele responsabile și în puterea lor de acțiune în caz de nevoie, lucrurile se complică și mai mult. Despre transparența situațiilor reale (inspecțiile făcute de experți incoruptibili) și a nivelului de acceptare a amenințărilor (cazul stațiilor GPL), aflăm doar cînd este prea tîrziu. Poate măcar de data asta, reacția populației de la noi va fi luată în serios de factorul politic. Poate unele legi vor fi îmbunătățite, dar marea problemă va fi calitatea oamenilor care le vor aplica, pentru că aceștia, moral, au o profesie de angajament public.
Va trebui să luăm în serios „Principiul precauției, principiu general de drept comunitar care impune autorităților competente să ia măsurile potrivite în vederea prevenirii oricăror riscuri potențiale pentru sănătatea publică, securitate și mediu, făcînd să prevaleze protecția acestor interese asupra intereselor economice” (Michel Pîques, în Journal des tribunaux, Bruxelles, 28 februarie 2004). Autorul citat trimite și la riscurile incerte pe care „realitatea științifică nu le poate stabili sau exclude, precum liniile de înaltă tensiune, antenele de telefonie mobilă, organismele modificate genetic, carnea cu hormoni, microundele”. „Într-un context de incertitudine, Dreptul pune problema probei și a pragului, a riscului plauzibil prin care legiuitorul sau administrația trebuie să justifice demersul de precauție, adică prin procedura utilizată.” Pe umerii celui care face analiza apasă o mare răspundere și, uneori, contextul poate fi atît de viciat (șantaj, corupție, amenințări), încît îi este frică să ia justa decizie pentru că el își trăiește rolul (D. Martuccelli, 2002, pp. 237-238), pentru că el este garantul expertizei care, mai devreme sau mai tîrziu, va avea consecințe.
Sîntem îndemnați să nu cădem în catastrofism, să nu dramatizăm exagerat o situație soldată cu o poveste despre victime nevinovate și culpabili neglijenți. E greu de urmat acest îndemn pentru că tocmai victimele inocente ne imploră să facem ceva, măcar să nu mai sfidăm riscurile care pîndesc peste tot. Mai sînt cîteva noțiuni (obiective) importante pentru problema precauției: investiția în reziliență, conformarea la norme, formarea în gestiunea de criză, gestiunea post-criză, gestiunea de revenire la normalitate (Marc Crouzel și alții, 2015, https://hal-enpc.archives-ouvertes.fr/hal-01235341). Acolo unde principiul precauției nu este luat în seamă, bănuim un declin instituțional avansat.
Retoric, afirmăm și noi prin conferințe că expertiza și experiența primează în fața ierarhiei de orice fel, dar realitățile, deocamdată, ne contrazic…
Florian Gheorghe este conferențiar univ. dr. și a fost primul director al Penitenciarului Rahova.
