Prima zi a „noii normalități”
Focuri de artificii, ca la un mare eveniment, au brăzdat cerul Bucureștiului odată cu încheierea stării de urgență. La miezul nopții, oamenii au ieșit să se plimbe, pentru prima oară în două luni, fără declarația pe propria răspundere. Petrecerea din parcul Herăstrău din noaptea de 16 mai, cînd mai multe sute de tineri au celebrat eliberarea, a devenit un breaking-news aducător de angoase, pentru unii, un motiv de bucurie, pentru alții.
O bucurie ușor de înțeles, chiar dacă este, poate, prematură. Din 15 mai ne putem deplasa mai liberi, e adevărat, însă constrîngeri încă există. Și mai mult, există spectrul unei noi stări de urgență. În conferința de presă susținută cu o zi înainte, în care anunța încheierea stării de urgență, președintele Klaus Iohannis a precizat că, dacă situația se va înrăutăți, iar numărul îmbolnăvirilor va crește, nu va ezita să declare, din nou, starea de urgență.
Cu alte cuvinte, deși restricțiile de circulație s-au ridicat, starea de alertă nu înseamnă revenirea la normal, ci o perioadă de tranziție (în care ritmul vieții va sta tot sub semnul precauțiilor sanitare și de distanțare) spre „noua normalitate”. Ce înseamnă însă această sintagmă și de unde vine ea?
Folosită inițial în plan economic, după criza financiară din 2007, „noua normalitate” se referă la acceptarea silită de împrejurări a anormalului drept normal. O adaptare la o suită de schimbări la nivel social și economic, asimilarea lor ca nou stil de viață. Astăzi, sintagma a devenit mai mult decît un simbol al crizei provocate de COVID-19, un real turnesol pentru scenarii, folosită de o pleiadă de comentatori, pornind de la editorialiști și jurnaliști, și ajungînd la psihologi, sociologi sau economiști. Cum își poate reveni o societate zdruncinată atît de puternic și de inedit, pe toate planurile, economic, social și psihologic, fără să se schimbe? Va mai fi oare posibil să ne recuperăm, în integralitate, viața socială de dinaintea virusului? Cum ni se vor metamorfoza obiceiurile în urma acestei unde de șoc?
În editorialul său din Le Point, „Societatea metrului și jumătate”, Pascal Bruckner, compară cultura asiatică, în care distanțarea este la ea acasă, cu cea americană, în care politețea înseamnă respectarea limitelor și a intimității, ajungînd, bineînțeles, la dezastrul social pe care distanțarea l-ar provoca europenilor, în special popoarelor latine: „Ce va fi o viață din care vor dispărea saluturile noastre pline de euforie, strîngerile în brațe și apropierea fizică? În Europa, trăim într-o civilizație urbană, iar arta orașului înseamnă, prin excelență, arta teatrului, arta de a te da în spectacol și de a admira spectacolul oferit de alții. Să privești, dar să fii și în centrul acțiunii și să interacționezi sînt aspecte esențiale ale vieții publice. (…) Ce se va alege din această feerie urbană dacă va trebui să purtăm măști, cîrpe, viziere, mănuși chirurgicale? Care va fi chipul unui oraș populat de locuitori fără fețe, deghizați ca niște actori de duzină din serialele proaste americane cu spitale? Un bal costumat cu tema: sală de spital, în aer liber. Fără romantism în suferință, fără o estetică a patologiei. Sîntem obligați la o reeducare completă: de exemplu, sfîrșitul prostului obicei franțuzesc de a ne băga în față, la cozi. O geometrie rece provocată de dansul atomilor. Ce? Nu purtați mască? Mai aveți încă un chip?”.
Ambalată de pesimismul editorialului lui Brukner, am purces, așadar, pe străzile bucureștene în 18 mai, ziua cînd a început starea de alertă. Cum a arătat viața urbană a Capitalei, în prima zi a noii normalități?
În primul rînd, o mulțime de oameni pe străzi. Unii cu mască, alții fără. Și intermediarii, adică cei care o poartă, dar nu prea: fie o țin pe față, dar sub bărbie sau sub gură, fie atîrnată trendy de o ureche, fie o poartă, pur și simplu, în mînă.
Magazinele au început să se redeschidă. Au apărut unele noi. Toate, cu un afiș de atenționare la intrare, afiș care pentru unele e doar o fațadă că regulile de protecție impuse sînt respectate: păstrarea distanței regulamentare de 1,5 metri fiind imposibilă în spațiile mici, înțesate cu obiecte, unde clienții intră buluc, fără a-și aștepta rîndul. Vînzătorii, de cele mai multe ori, poartă măști – sub bărbie. La fel și clienții. Intrînd într-o tutungerie, eu, echipată cu mască, vînzătorul, fără, l-am întrebat, cîrcotașă, dacă nu e obligat s-o poarte. Zîmbindu-mi jovial, vînzătorul mi-a arătat conspirativ o cutie de măști medicale deschisă, pe care o ținea la îndemînă – dacă e vreo problemă, mi-a spus, înșfacă imediat una, și-o pune pe față și așa se rezolvă mintenaș. La plecare, ușor ironic, mi-a oferit și mie o mască din cutie, ca și cum mi-ar fi oferit o bomboană de ciocolată. Ca să am de rezervă. L-am refuzat politicos și, simțind iar un imbold drăcesc de dădăceală, i-am atras atenția că nu e deloc sanitar să atingă măștile cu mîinile nedezinfectate. „Lăsați, că nu e nici un pericol!”
Mai sus, în fața unei frizerii, e coadă – un pîlc de oameni care așteaptă să poată intra. Unii fumează, alții vorbesc la telefon. Fără a se ține cont de distanțare. Înăuntru sînt doar două scaune, ocupate. Frizerii poartă mască și mănuși, clienții, nu. Dacă în alte țări europene măsurile pentru funcționarea saloanelor de frizerie/coafură sînt un real protocol de maximă siguranță (la intrare, clientul se spală pe mîini, își lasă hainele și bagajele într-un dulap, după care se spală din nou pe mîini, se așază pe scaun, e înveșmîntat cu o pelerină de unică folosință, iar frizerul poartă vizieră de protecție), la noi pare că se mai scapă, pe drum, din procedurile draconice. Mai ales în frizeriile mici, de cartier.
Pe Lipscani, deocamdată, este pustiu. Dar, deși terasele sînt încă închise – termenul de grație pentru redeschiderea lor fiind 1 iunie –, înăuntrul localurilor a început deja forfota angajaților. Abordez un grup de oameni pe care îi văd discutînd, la o bere. în intrîndul unui local. Unul dintre ei, patronul, îmi spune, pe scurt, că se pregătesc și ei de redeschidere. O întreagă harababură, zice, referindu-se la noua logistică a noii normalități. Mesele vor fi mai puține, iar meniul nu va mai fi unul „real” (ca să nu treacă din mînă în mînă), ci va fi accesat de pe telefon, direct de pe site-ul localului. Îl întreb dacă prețurile vor crește din cauză că nu vor mai putea primi un număr mare de clienți. Încă nu știe, dar se ia în calcul varianta unei limite de timp vs consumația de la o masă. Oricum, în cîteva săptămîni, speră, totul va lua sfîrșit, iar atunci nu vor mai fi probleme din astea.
Îmi continui promenada înspre magazinul Unirea. În față, un puhoi de mașini de jandarmerie și poliție, și pîlcuri de oameni ai legii, care discută între ei, rîd, fumează, socializează. Fără prea mare atenție la grupurile, uneori chiar mai mari de trei persoane, care se preling, ca un fluviu uman, prin fața lor.
Magazinele deschise sînt doar cele care au intrare direct din stradă. În fața ușilor, cîte un bodyguard care măsoară temperatura clienților, înainte de a-i lăsa să intre. După două experiențe, în care temperatura mea a fost „legală”, dar ușor discutabilă – odată am avut 35 de grade, altădată 34 –, prind o ușoară mefiență față de calitatea termometrelor folosite, însă am o încredere totală în dedicația acestor oameni: e clar că urmează cu strictețe protocolul și nu-i lasă să intre înăuntru pe cei care ar avea peste 37 de grade. Pentru mai puține grade, însă, se pare că nu au primit încă instrucțiuni.
Înăuntru, magazinele de haine au o patină de imagine de spital. Se intră pe un culoar, se iese pe altul, iar toată lumea își dă, cu simț de răspundere, cu gelul dezinfectant aflat, ca un obiect de mare valoare, pe un podium. Atît la intrare, cît și la ieșire.
Altfel arată precauțiile puțin mai sus de Unirea, în stația tramvaiului 16. Deși pe peron văd un grup masiv de controlori, cu măștile sub bărbie, nici unul nu reacționează cînd în tramvai urcă puhoiul de oameni fără măști – ceea ce, e drept, nu se întîmplă la metrou, unde nu ești lăsat să intri dacă nu ai masca pe față. Chiar dacă, odată ajuns pe peron sau în tren, îți mai ajustezi nițel comportamentul. Mai scoți masca, te mai scarpini, mai vorbești la telefon, mai deschizi cîte un pachet de biscuiți pe care îi ronțăi, cu privirea absentă.
Revenind din peregrinare, am recitit articolul lui Bruckner. Și mi-am dat seama că îngrijorările lui apocaliptice legate de cursul vieții sociale sînt departe de a se împlini. Cel puțin nu în prezentul imediat. Nu în România. Chiar dacă venim după două luni de stat în casă, în care ne-am lăsat bombardați de știri și de avertismente, vechile obiceiuri mor mai greu ca virusul. Și, deși pericolul unei noi stări de urgență planează pe deasupra noastră, avem o gamă extinsă de mici artificii pentru a eluda normele.
Dacă noua normalitate definește asimilarea anormalului ca normal, în țara lui „se poate și așa”, unde regula, în mod normal, nu este respectată, anormalul ar fi tocmai respectarea regulilor. Iar la noi nu prea are șanse.
