O tragedie postmodernă

Publicat în Dilema Veche nr. 1007 din 27 iulie – 2 august 2023
image

În prima alcătuire a redacției Dilemei, Alex. Leo Șerban (1959-2011) era indiscutabil modernul, omul în trend, cosmopolitul. Numai că modernitatea lui Leo, în mod egal franțuzit și englezit (nu întîmplător, unul dintre marii săi favoriți era Beckett!), se clădea pe o cultură solidă și sofisticată. Leo își crease un stil al lui, un stil total, care-l definea nu doar ca scriitor, ci ca om. Leo încarna știuta vorbă a baronului de Buffon, stilul e omul, pînă acolo încît dovedea cu propria sa existență că fiecare om este un stil. Leo era la modă, ba chiar un pic înaintea ei, fără să pretindă altora să fie la fel, fără să-i judece pe alții. Leo era atît de liber încît i se părea normal că fiecare e la moda lui. Omul e stilul, cum ziceam. Întîlnirile cu el erau o plăcere, prezența lui în redacție era o bucurie, iar textele lui, mustind de spirit, erau nu doar informate, ci și formatoare. Mulți dintre cei care, după anii 2000, și-au făcut din a vedea filme o profesie datorează drumul lor lui Leo. Evident, în ani, unii dintre aceștia s-au detașat „critic” de mentorul lor. Leo nu mai e la modă, azi, pentru ei. Pentru noi, în redacția Dilemei vechi, Leo este și va fi mereu la modă. La noi, modele se metabolizează altfel. Așa ne-a învățat Leo. (Sever Voinescu)

***

Alex. Leo ȘERBAN

O tragedie postmodernă

„Să sperăm că viața imită arta şi că noua ei viaţă va deveni la fel de extraordinară ca noua ei înfăţişare.” Cuvintele aparţin unei cititoare a revistei Vanity Fair şi se găsesc la rubrica de „Scrisori” din numărul pe septembrie al lunarului americano-britanic. 

În numărul din iulie, Vanity Fair a avut privilegiul de a publica un set de fotografii fabuloase ale Prințesei Diana care hotărîse ­– la sugestia fiului său William, moştenitorul tronului – să se despartă de 79 de rochii ce-i aparţinuseră ca Prințesă de Wales. Licitaţia de la Christie’s a strîns 5,76 milioane de dolari din vînzarea acestor rochii, banii ducîndu-se către cele cinci organizaţii de luptă împotriva SIDA şi a cancerului din Marea Britanie şi SUA. Ultima şedinţă fotografică pentru care Diana a-mbrăcat rochiile respective a ajuns între timp, din păcate, chiar ultima, accidentul din capitala Franței, de-acum două săptămîni, amestecînd viaţa şi arta într-o versiune contorsionată a mitului Dianei şi al lui Acteon – în care, paradoxal, presa tabloidă joacă rolul zeiţei vînătorii, Prințesa Diana pe cel al lui Acteon, iar paparazzi sînt cîinii deveniţi hiene... 

„Nu e nimic spectaculos; e doar o femeie care face o treabă foarte grea”, spusese celebra ziaristă Barbara Walters referindu-se la implicarea Dianei, în Angola, în campania contra minelor antipersonal. Iar editorialistul de la Daily Telegraph, Bill Deedes, afirmase: „În expediția din Angola, mi-am dat seama că dacă i se încredinţează misiunea potrivită, aproape că devine alt om”... Fenomenul mediatic care a fost, pînă la urmă, Diana este explicabil dacă, pe lîngă charisma naturală şi stilul care o defineau (şi pe lîngă, fireşte, poziția de „superstar” în ierarhia coroanei britanice!), adăugăm aceste trăsături ale persoanei sale. Ele au făcut, poate mai multe decît celelalte la un loc, dar în mod cert dependente de acestea, ca moartea ei să fie un şoc comparabil celui provocat de asasinarea preşedintelui Kennedy. „Puterea de seducție a Dianei ca idol postmodern – scria ziarista de la Vanity Fair – ţine de abilitatea ei de a se înnoi şi de a se transforma – şi, gonind („by racing”) doar cu puțin înaintea imaginației noastre, de a ne menține într-o subjugare continuă...” (subl. m.). Cuvinte fatal premonitorii. Mai mult, scrisorile de la cititori consacrate Dianei, din numărul pe septembrie (conceput, desigur, înaintea accidentului!), sînt precedate de un subtitlu al cărui calambur cinefil (trimitere la titlul ultimului film al lui Gus Van Sant) capătă, acum, un soi de relevanță morbidă: „To Di For”... 

Pentru ce a murit Diana? 

Indiferent de concluziile la care vor ajunge judecătorii parizieni şi de vehicularea, pitoresc-sinistră, a beției șoferului, răspunsul cel mai la îndemînă ar putea fi: pentru ca „filmul” să aibă un sfîrşit la care nu s-a gîndit nimeni. E genul de final pe care-l acceptăm într-o telenovelă, nu şi în realitate. Chiar dacă acest accident, care amalgamează brutal una din cele mai mediatizate femei din lume, un multimiliardar egiptean, un aproape-neverosimil monsieur Paul, o hoardă necrofagă de fotografi şi un Mercedes negru, pare să fi fost precipitat, matematic, de înseşi premisele „ecuației”! Dacă este adevărat că viaţa imită arta, atunci moartea Dianei, ex-Prințesă de Wales, este singura tragedie pe care mass-media – în goana ei după „autentic” – a turnat-o „pe viu”, „în fața ochilor tuturor” şi a lumii întregi... Locul acţiunii: un tunel din Paris. Ora: puţin după miezul nopții. Gonind pînă la faţa locului, Mercedesul prințesei şi cei şapte paparazzi au luat-o „doar cu puțin înaintea imaginației noastre”, înscenînd acea tragedie postmodernă care încremeneşte, o clipă, imaginarul. 

P.S. Cele scrise mai sus se cer completate din perspectiva funeraliilor Dianei. Căci ele au fost urmărite, se pare, de aproximativ trei miliarde de telespectatori pe tot cuprinsul globului, fiind apogeul unui fenomen în care hiperbola este regulă de compoziție... A fost oare, într-adevăr, „tragedia secolului” (cum au prezentat-o, la unison, CNN şi NBC)? Evident, nu – dacă ne gîndim la istoria acestui secol. Dar cred că am fost, fără nici un dubiu, martorii unei tragedii inconturnabile a postmodernităţii: una în care Imaginea şi Virtualul duc la catharsis. „Copil al tehnologiei”, Diana s-a jucat cu aparențele pînă în punctul în care propria ei moarte a ajuns să semene cu o imagine publicitară! Cea căreia controversa îi stătea mai bine decît Electrei doliul a avut parte de controversă chiar în timpul ceremoniei (vezi memorabilul discurs al fratelui ei, contele Spencer); iar fana concertelor rock, care a fost, a dat naştere post-mortem unui gen incredibil: clipul funebru! Preluat de toate canalele importante de televiziune, acest „clip” făcut „din mers” – cu Elton John cîntînd „Good-bye, England’s Rose” pe imaginile maşinii mortuare croindu-şi drum prin mulţime, sub ploaia de flori aruncate – ne va urmări probabil multă vreme cu melancolica lui frumusețe...

(apărut în Dilema, anul V, nr. 242, 12-18 septembrie 1997)

„Amor” – termen de garanție

Un scriitor american, Don DeLillo, afirmă într-unul din romanele sale (Mao II, dacă nu mă înşel) că robotul telefonic a ucis poezia lui „nu-i nimeni acasă”. Iar un poet, W.H. Auden, spunea cîndva că oricine poate să rostească „te iubesc” pentru că o face sub specia nedefinitului, dar că e extrem de improbabil să promiți: „Te iubesc mîine la opt şi un sfert dimineața”... „Nu-i nimeni acasă” este echivalentul acelui „te iubesc” nedefinit; cînd dai peste robot, trebuie să spui repede cînd... unde... în ce fel... etc. 

Este un mod de a exemplifica o idee destul de la-ndemînă: aceea că elanurile romantice nu se-mpacă prea bine cu tehnologia. Am putea merge însă mai departe: ele nu se împacă deloc cu termenele-limită! „Dați-mi o oră fixă şi voi răsturna Amorul Romantic”, ar putea clama un critic. Poate că Lamartine voia, într-adevăr, ca Timpul să-şi „suspende zborul” – însă motivele erau ceva mai concrete: cu Timpul căzut palancă la pămînt, poți spune iubitei orice... (În plus, un Timp fără aripioare este un complice mult mai înţelegător.) 

Potrivit lui Harold Bloom, noi, cititorii de astăzi, am fost pre-goliți de forţa corozivă a istoriei: credem că ştim prea multe pentru a ne mai mulțumi cu simplitatea naturii romantice (vezi Poetry and Repression, Yale University Press, 1976). Dacă sîntem de acord cu Bloom, şi ne mai gîndim şi la intuițiile lui Walter Benjamin despre opera de artă în epoca reproductibilității sale mecanice – pe care mulți le consideră geniale –,  rezultă că e mult mai puțin loc pentru „a fi romantic” în vesela noastră postmodernitate... Ce-i drept, un Bernard-Henri Lévy (BHL, pentru intimi!) s-a „jucat de-a Bosnia”, nu de mult, cam ca Byron de-a Grecia, pe vremuri; diferenţa este, fireşte, că bietul Byron a murit la Missolonghi şi a intrat în istorie în timp ce „BHL” a făcut un film, a apărut de nenumărate ori la televizor şi a intrat, astfel, în istoria televiziunii şi a artei a şaptea. În „epoca reproductibilității etc.”, o cămașă albă cu guler larg, deschisă pe piept, multiplică romantismul şi-l difuzează concomitent pe mai multe canale. Există, aşadar, avantaje. Iar ele nu se reduc, mă tem, la echivocul domeniu al politicului – unde agitarea „modelului romantic” poate da un foarte reuşit pasaj retoric într-o campanie...

Dacă ne întoarcem la „amorul romantic” (politica nu este despre amor, ci despre amorul propriu), vom constata că şi aici există o lucrativă compatibilitate. Altfel spus, astăzi poți cumpăra şi amor, şi romantic. Astăzi, „fiorul” zis romantic – atunci cînd nu este o chestie strict cinematografică – a preluat multe din „facilităţile” acestei arte. Există, de pildă, „teleșeminee” pentru uzul celor care nu au the real thing: un televizor pe care vezi, înregistrat pe casetă, un foc de lemne, la căldura căruia să faci dragoste... (ca-n „filmele bune”, se-nțelege!). Celor mai puţin „hard”, nedezlipita imagine mentală a „cinei la lumina lumînărilor” le poate fi transpusă în fapt (nu costă decît lumînările). O industrie înfloritoare a gadget-urilor pentru romances se ocupă de tot. În curînd vom întîlni în reclame produsul „moonlight” – pentru cei care n-au timp să iasă din casă aşteptînd luna plină: stingi lumina în bucătărie, aprinzi „luna” şi-ţi spui declaraţia de dragoste (doar dacă nu, şi aceasta, e înregistrată: unii preferă benzile). Aşa încît nici vorbă nu poate fi de „incompatibilitate” – cum arătam mai sus.

Cu tristeţe trebuie să recunosc că, început în ton elegiac, acest articol – luînd act de impresionantele realizări în domeniu – nu poate sfîrşi decît în legitimă euforie: „Te iubesc mîine la opt şi un sfert dimineaţa” nu mai este un enunţ improbabil – pentru că este, pur şi simplu, un mesaj înregistrat; tehnologia face posibil romantismul atunci cînd nu e nimeni acasă!

(apărut în Dilema, anul V, nr. 213, 21-27 februarie 1997)

p 7 LibertÔÇÜ 6 jpg
Dreptate pentru vînzătorii stradali
Comerțul stradal e o activitate economică legitimă prin care își cîștigă existența milioane de oameni.
Jose Ortega y Gasset jpg
(In)dispensabilitatea valorilor
Lumea este plină de oameni care nu au venit în contact cu marile valori.
p 22 sus WC jpg
Cît de încăpător e microuniversul?
„No sabemos qué cosa es el universo” – nu știm care e de fapt natura universului.
image png
Superficialitatea lucitoare
Dintotdeauna, cunoașterea și inteligența au fost asociate cu lumina.
image png
Literatură, trufe, lozinci
Cum să nu te mire puzderia de reclame care cheamă la protecția animalelor, cînd statul, inițiatorul lozincilor, este cel care nu-și respectă propriile îndemnuri...
image png
Statu quo res ante bellum erat1
Anul 2024 va fi un an crucial din punct de vedere politic la nivel global.
image png
Tot un fel de fard
Structura limbii e identică, dar vocabularul e manipulat astfel încît să servească cultura, nu invers.
image png
Vibrații, schimbare și golire de sens
Desigur că uneori este nevoie și de reforme, în mai toate domeniile.
image png
Rita Levi-Montalcini, o artistă a științei
„nu există știință fără creativitate și nici artă fără cunoaștere”.
image png
Repetăm sau ieșim din tipar?
Istoria se repetă în mod păgubos doar dacă omul nu învață din propria istorie și nu permite reașezarea reliefului psihic.
image png
Acest „ca și”...
În momentul în care Sf. Augustin (secolele IV-V d.Hr.) a surprins un călugăr (Sf. Ambrozie) care practica lectura în gînd, s-a mirat foarte tare.
p 22 jpg
Eu însumi și totuși altul
Căci nu este nimic mai miraculos în viață decît să ajungi să fii ceea ce ai visat tu însuți să fii.
image png
„Un flașnetar cîntă o baladă”
„Că rechinu-și poartă dinții / La vedere, e știut. / Dar Macheath are un șiș / Ce rămîne nevăzut."
image png
A crea pentru a înțelege
„Nu pot înțelege ceea nu pot crea”.
image png
Lupii tineri
În practică, este bine cunoscut că cei mai buni critici ai cuiva sînt discipolii lui, iar cei mai buni dintre discipoli sînt totodată şi cei mai critici.
p 23 WC jpg
În mijlocul omului – sau de ce avem nevoie de cunoaștere –
Cum oare putem merge prin lume fără cunoașterea de sine, altfel decît orbecăind și suferind? Avem nevoie de psihologie și de logică.
image png
Joaca este un lucru serios
Joaca poetizează viața și sufletul punînd la lucru creativitatea și prin aceasta ea devine un precursor al culturii. Prin urmare, joaca nu este naivitate, ci o formă de poezie științifică.
p 22 WC jpg
Principiul precauției între etic și politic
Sîntem îndemnați să nu cădem în catastrofism, să nu dramatizăm exagerat o situație soldată cu o poveste despre victime nevinovate și culpabili neglijenți.
p 7 WC jpg
Buna guvernare e o idee proastă
Agenda bunei guvernări și-a pierdut eticheta, dar continuă să trăiască și a devenit o amenințare existențială.
p 22 adevarul ro jpg
România colonială a anului 1907
Din fondurile obținute drept despăgubiri ar fi apărut conace încă și mai somptuoase decît cele incendiate.
p 22 Sydney Brenner WC jpg
Arta
Știința e arta rezolvabilului
p 23 Constantin Radulescu Motru WC jpg
Despre suveranitate și limitele sale necesare, cu ajutorul lui Constantin Rădulescu-Motru
Adică exact timpul necesar pentru ca posibila ieșire din UE să fie urmată de reorientarea rapidă către Est.
p 21 adevarul ro jpg
Daruri
În ziua de 23 august a.c., fondatorul revistei noastre, dl Andrei Pleșu, a împlinit o vîrstă dintre acelea care cer jubileu.
p 23 Marcel Duchamp, Fintina jpg
„Limba brutală” și sentimentul de realitate
Omul redus la înjurături nu este decît un revoltat dezarmat.

Adevarul.ro

image
Singurul om politic român pe care un reputat istoric il consideră cu adevărat patriot. „Mă uit la Simion ca la un dulap”
Istoricul Doru Radosav, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, a vorbit despre omul politic român care este, în opinia sa, singurul despre care se poate spune fără nicio ezitare că a fost un adevărat patriot, dar și despre ce pot face politicienii de azi ca să-i calce pe urme.
image
Românul Sebastian Stan, în pielea lui Donald Trump. Încep filmările pentru „The Apprentice”, despre ascensiunea fostului președinte american
Actorul de origine română, Sebastian Stan, va interpreta rolul tânărului Donald Trump în noua producție cinematografică "The Apprentice", în regia lui Ali Abbasi.
image
Exploziile care au cutremurat orașele Văii Jiului. Cum s-a produs catastrofa din Mina Livezeni, în 1980
Miercuri, 29 noiembrie, s-au împlinit 43 de ani de la catastrofa din Mina Livezeni, unde o explozie produsă de gazele din mină a ucis peste 50 de oameni. Victimele tragediei au fost comemorate

HIstoria.ro

image
Muzica elitelor otomane
Muzica clasică otomană reprezintă o muzică orientală cultă, una a elitelor, practicată la Curtea sultanului otoman, cu diferite ocazii. Ea apare ca muzică de Curte a conducătorilor politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, fiind o muzică echivalentă a muzicii simfonice din vestul Europei.
image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.