Nonconformisme celebre
După 30 de ani de apariție neîntreruptă, Dilema / Dilema veche este mai mult decît o revistă de cultură, mai mult decît o instituție culturală, mai mult decît un reper, este un veritabil tezaur cultural. Cam tot ce a însemnat prezență valoroasă în cultura română post-decembristă a trecut, într-un fel sau altul, prin paginile revistei noastre. Tradiția noastră este atît de bogată și de puternică, încît, parafrazînd o vorbă a lui Edmund Burke, avem sentimentul că revista ca atare este o întîlnire între cei ce au scris-o, cei ce-o scriu și cei ce-o vor scrie. Sîntem, cu alte cuvinte, o lume!
În an aniversar, omagiem această tradiție și o readucem în fața ochilor cititorilor noștri. Sîntem ce sîntem în mică măsură datorită nouă, celor care facem revista astăzi, și în mare măsură datorită celor care au fondat Dilema, conferindu-i o origine culturală atît de nobilă. Pe tot parcursul acestui an, din cînd în cînd, ne vom aminti de cei cărora Dilema / Dilema veche le datorează atît de mult.
În redacția noastră, Zigu Ornea (1930-2001) a rămas o legendă. De cîte ori avem nevoie să verificăm sau să lămurim ceva ce ține de istoria culturii noastre, din orice epocă ar fi, spunem „Of, de-ar fi fost Zigu aici!”. Se spunea, în lumea literelor bucureștene, că Zigu era el singur un întreg institut de istorie a literaturii. Pentru el nu existau amănunte neimportante; amănuntele puneau în contextul corect întregul, așadar cel care vrea să știe, trebuie să știe totul. Așa știa Zigu. Totul. (Sever Voinescu)
Dicţionarele precizează că, de fapt, conformismul este supunerea docilă, oportunistă faţă de opiniile altora, copiindu-le slugarnic, chiar dacă nu se potrivesc cu propriile convingeri. Aceasta, aş adăuga, dacă acceptăm ideea că un conformist poate avea, în forul său interior, convingeri. Dar ştie de minune să le ascundă, adaptîndu-se cameleonic realului, chiar dacă nu-l agreează. Sînt însă destule firi, să le numim necanonice. De obicei, din stirpea acestora fac parte scriitori adevăraţi, al căror rost este, tocmai – după o vestită apreciere a lui Camus –, să se împotrivească atmosferei timpului. Și au fost destui, la noi, care s-au comportat împotriva canoanelor, fiind adesea, de nu insurgenţi în sensul clasic al termenului, oricum nişte certaţi cu normele, altfel zicînd, inconformişti. Creangă, de pildă, ieşit cu atestat de diacon în decembrie 1858, căsătorit şi hirotonisit, la 24 de ani, diacon la biserica unde slujea socrul său. Dar era nestatornic la femei şi nu-şi putea iubi prea tînăra soţie, luată numai pentru că spera să moştenească parohia socrului său Ioan Grigoriu. În 1860 devine student la nou înfiinţata Facultate de Teologie din Iaşi care însă, după un an, îşi închide porţile, încît diaconul se înscrie la Şcoala preparandală, neurmînd-o însă, acum, din lipsă de mijloace. Se certase rău cu socrul şi se angajase diacon la alt preot, apoi revine la socrul său în 1863, încercînd să-l suporte. În octombrie al aceluiaşi an 1863 redevine elev la Şcoala preparandală, acum condusă de Titu Maiorescu, unde se distinge ca un elev eminent. Dar era şcolar în toate zilele săptămînii, iar duminica, slujitor al bisericii. Iese întîiul la examenul final al întîiului an şi în al doilea an, la recomandarea lui Maiorescu, căpătase şi slujba de institutor. Certat cu socrul său, era în căutare de casă, împovărat cu familie (avea, acum, şi un fiu de patru ani). Dar a fost clasificat tot primul şi la sfîrşitul studiilor. Tot peregrinînd, devine diacon la Biserica Golia, avînd asigurată şi o catedră de institutor. Aici, la Biserica Golia (vecină cu Spitalul de boli nervoase), într-o căsuţă din curte, se instală, în 1866, Creangă. Dar în 1867 îl părăseşte soţia, ceea ce era grav pentru un diacon ce năzuia să ajungă preot. Ascunzînd, cîțiva ani buni, defecţiunea intervenită în familie, diaconul îşi luă o ţiitoare, renunţînd, de fapt, la preoţie. Nici cu slujbele de diacon nu se împăca deloc şi avea opinii critice despre formalismul Bisericii. În pofida îndatoririlor cinului de faţă, totuşi, bisericească, s-a dus la un spectacol de teatru la Naționalul ieşean. S-au găsit denunţători şi cazul a ajuns la mitropolit. Creangă, mustrat rău, se adresează cu o ţanţoşă replică, în martie 1868, către mitropolit, în care recunoaşte că a fost la cîteva spectacole la Naţional, „unde n-am văzut nimic scandalos şi demoralisatoru, ci din contră combaterea tutuloru viciuriloru şi susţinerea de totu ce este justu şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate”. Era mai mult decît un act de inconformism. Era unul de efectivă răzvrătire. A fost, în consecinţă, suspendat din diaconie. Nu a înţeles să se concilieze cu forurile bisericeşti. Dimpotrivă, s-a dus din nou la teatru. Ba chiar, deşi iertat o vreme şi reîncadrat diacon, cu firea lui de insurgent îşi scandaliza superiorii. Pornit împotriva stareţului Mănăstirii Golia, într-o zi mohorîtă de primăvară, ciorile înnegrind copacii largii curți, diaconul puse mîna pe o puşcă şi trase, cu sete, în ciori. Protopopul, din întîmplare la faţa locului, îl chestionă cum de o față bisericească umblă cu puşca. Evenimentul ajunse, sub forma unei ştiri de senzaţie, în Curierul de Iaşi. Aşa a aflat de caz mitropolitul Calinic, care, repede, a dat dispoziţii de anchetă. Chestionat, Creangă a recunoscut mîndru că, într-adevăr, a tras cu puşca, întrebîndu-l, cu prefăcută naivitate, pe superior cum altfel se poate scăpa de necuviinţa ciorilor pe turla bisericii. Negăsind „vina” în codurile canoanelor, mitropolitul îl iertă, din nou, pe inconformist. Dar, prevenit, deşi a mai stat la Golia vreo trei ani, institutorul Creangă, găsindu-şi o şcoală mai bună, şi-a cumpărat, pe numele ţiitoarei, o căsuţă de mahala (probabil bojdeuca din Țicău). Mutarea de la Golia a fost, negreşit, o despărţire de diaconie. Ca un act sfidător de răzvrătit şi-a tuns pletele. Dar, hîtru, făcea apel la un articol de canon reformator al cinului preoţesc, cu care întîmpina mustrările superiorilor. Mitropolia se arăta consternată, întrebîndu-se alarmată dacă diaconul „poate liturgisi într-o asemenea stare”. În septembrie 1875 a fost suspendat din diaconie pentru o vreme. Chemat la Consistoriu pentru anchetă, diaconul răspunse cu un protest în care afirmă că „retezarea părului nu este o abatere disciplinară”. Mitropolia îi răspunse printr-o decizie clară, fiind anunţat că este „oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna pînă cînd veţi da probe de îndreptare”. Nici vorbă de îndreptare. Creangă îşi cumpără haine de tîrgoveț, lepădă potcapul şi anteriul, umblînd aşa pe străzile Iaşiului, în vara lui 1872. Era o înfruntare nonconformistă şi un scandal fără precedent. Mitropolia se adresă Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice reclamînd comportarea scandaloasă a „profesorului din Iaşi, Ion Creangă”, cerîndu-i definitiva sa suspendare din diaconie. Cristian Tell, ministrul în funcţiune, scandalizat şi el că un răspopit educă tinerele vlǎstare, îl destitui şi din profesorat în iulie 1872. Era un abuz pentru că Ion Creangă ultragiase numai comportamentul de cleric, nu şi de institutor. A trimis o întîmpinare Ministerului, în care se plîngea de „nedreaptă lovitură”. Fără succes. Deveni, în toamnă, proprietarul unui debit de tutun. Acum, eliberat total de diaconie, ceru şi obţinu – în septembrie 1873 – divorţul de fosta soţie. Nonconformistul răzvrătit înţelegea să-şi asume responsabilitatea opţiunilor sale. În 1874, T. Maiorescu, devenit ministru în locul lui Tell, îl reintegră pe fostul său elev în învăţămînt. Dar inconformismul s-a păstrat.
Un nonconformist – prin convingeri – a fost şi Eminescu. Trec peste incidentul şcolarității sale, în care Călinescu identificase o neorînduială a geniului. Oricum, mereu în răspăr cu şcoala, viitorul poet nu a trecut de trei clase gimnaziale şi, cu tot efortul, n-a putut merge mai departe. La Universitatea din Viena a fost student privat, neînscris după regulamentele în vigoare. La universitatea berlineză situaţia sa se legalizase pentru că a depus un certificat proforma de absolvire a liceului, eliberat la Botoşani, de prietenul Al. Lambrior, ajuns director al liceului din acea localitate. Ar fi putut, cu aceste acte în regulă, să-şi ia repede un doctorat la o universitate periferică, după cum l-a îndemnat Maiorescu în 1874, să-şi termine rapid studiile pentru a căpăta, în ţară, catedra de filosofie a universităţii ieşene. Acest proiect Maiorescu i l-a comunicat de îndată ce a ajuns (în aprilie 1874) ministru al Instrucțiunii Publice. Nu era poetul omul făcut să se aranjeze convenabil. Curînd s-a reîntors în ţară fără doctorat şi fără studiile universitare încheiate. Promitea, moale, că o va face. Deocamdată, n-a putut căpăta decît postul de director al Bibliotecii universitare din Iaşi şi, apoi, de revizor şcolar. La plecarea conservatorilor din guvernare şi venirea la putere a liberalilor, a rămas fără slujbă. După episodul Curierului de Iaşi, în octombrie 1877, la recomandarea lui Maiorescu, ajunge redactor la bucureşteanul conservator Timpul, unde mai lucrau Slavici, apoi şi Caragiale. Condeiul poetului străluceşte de îndată. În februarie 1880 ajunge chiar redactor-şef, şi în ianuarie 1882, numai prim-redactor pentru partea politică. Gazeta Timpul era finanţată, prin stipendii, de fruntaşii conservatori. Voiau o gazetă care să le exprime o mijlocie a vederilor lor politice. Care erau, desigur, antiliberale, dar mereu predispuse spre compromis. Nu era însă Eminescu omul compromisurilor. El era antiliberal convins şi neîmpăcat, înţelegînd să exprime, de nimic mlădiat, crezurile sale politice. Nonconformismul său era sprijinit pe o ideologie paseistă, antiliberală în totalitate, refuzînd înnoirea structurilor româneşti. Articolele sale erau atît de învăpăiate încît au sfîrşit prin a-i supăra chiar şi pe liderii politici junimişti. În octombrie 1878, I.A. Cantacuzino (Zizin) i se plîngea lui Maiorescu că Eminescu transformase Timpul în ziarul său personal. Iritați de nesupunerea nonconformistă – incontrolabilă – a poetului devenit gazetar de principii, mai-marii conservatorilor, deşi îl stimau mult, au sfîrşit prin a-l coborî din demnitatea de redactor-şef în cea de prim-redactor, aducînd redactori-şefi (Grigore G. Păucescu, Zizin Cantacuzino) care să-l supravegheze pe poet. Inutil. Poetul continua să toarne, în articolele sale nesemnate (obicei al epocii), convingerile politice inconformiste, toate aproape declaraţii de război împotriva liberalilor. Şi asta pînă în iunie 1883, cînd boala l-a împresurat nemiloasă. Supuşenia conformistă era dispreţuită profund de poet.
Nonconformismul şi chiar insurgenţa sfidătoare au guvernat şi atitudinile Junimii, în primii ani de la fondare. Junimea a început prin a irita mediul stătut al dăscălimii ieşene. Ciclul prelecțiunilor populare atrăgea tot ceea ce era mai distins în lumea cultivată a Iaşilor. S-a auzit apoi de jovialitatea aproape boemă, nesupunerea la poncife, zeflemeaua acidă care domneau la reuniunile săptămînale ale societăţii. Reexaminarea critică a tot ceea ce era moştenire spirituală şi articolele – iconoclaste – ale lui Maiorescu au sfîrşit prin a scandaliza nu numai lumea intelectuală a Iaşilor, dar şi pe cea a Bucureştiului. A devenit cunoscut, destul de repede, că unii junimişti – şi în primul rînd Maiorescu – erau liber-cugetători, ceea ce a adăugat o notă în plus „scandalului“ reprezentat de Junimea. „Oamenii ăştia – se tot spunea – n-au nimic sfînt.” Într-adevăr, junimiştii (din epoca de început) refuzau să accepte convenienţele de orice fel, persiflîndu-le fără milă, atent, prompt şi în detalii, cu sadism. Literatura, gazetaria, comportamentul politicienilor, manualele didactice, religia, falsele tradiții, oratoria tremolată, ortografia, artele, organizarea şcolară, morala şi moravurile, totul era trecut prin ciurul ironiei. O ironie rece, neiertătoare, care utiliza toate mijloacele gamei. Ce-i drept, mai tîrziu, după 1871, cînd junimiştii – cei notorii – au început „să facă” politică, utilizînd recuzita de rigoare, puteau fi surprinşi – uşor – în flagrant delict. Unele – ce-i drept, numai unele – dintre obiectivele zeflemelelor atît de acidulate se adunaseră şi în propria ogradă. Dar asta se va petrece mai tîrziu. Deocamdată, acum, la începuturi, erau invulnerabili – şi fără menajamente – blasfematorii. Într-un cuvînt, iconoclaști fiind, erau profund nonconformişti.
(apărut în Dilema, anul V, nr. 228, 6-12 iunie 1997)
