Munca leneșului
„Atunci cînd nu fac nimic sînt cel mai activ.” (William Shakespeare, Furtuna)
În lecturile din ultimii ani, am descoperit cîte un Oblomov, mai mic sau mai mare, la Jean-Philippe Toussaint, în Baia, la David Lodge, în Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat, la John Wain, în Un cer mai mic... Mai sînt, desigur. Aceștia toți, la fel ca eroul lui Goncearov, nu întruchipează leneșul obișnuit, ci mai degrabă prezintă un soi de refuz filosofic de a mai participa la treburile vieții, e acel I would prefer not to al copistului Bartleby, acel „dialog între sufletul meu și celălalt”, despre care scria Xavier de Maistre în Călătorie în jurul camerei mele, unde avem un Oblomov avant la lettre, precum avem și motivul Dublului, căci ce este celălalt dacă nu dublul, Doppelgänger, cum apare pentru prima oară, la Jean Paul (Siebenkäs, 1796) acest cuvînt? Xavier de Maistre o spune clar: „Niciodată nu am simțit cu mai multă pregnanță faptul că sînt dublu”. În camera lui, de fapt celula unei închisori, nu duce lipsă de spațiu sau timp, existența sa zburdă de-a lungul și de-a latul universului, lăsată în voia imaginației, „pe urmele lui Homer, Milton, Virgiliu, Ossian etc.”.
Dulcea leneveală a gînditorului este în fond felul în care acesta muncește, căci „răgazul – scrie Andrei Pleșu – e valorificarea intensă a non-activității” (Despre frumusețea uitată a vieții). Întîlnim aici ceea ce Tom Hodgkinson numește „paradoxul leneșului productiv” (Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați), iar Didier Nordon „melancolia fecundă” (Plictiseala – Melancolia fecundă). Celălalt, dublul, individul invizibil poate fi pus la treabă doar dacă individul vizibil lenevește. „Nu vreau să-mi ocup mîinile mai mult decît e nevoie. Capul îmi este atît mînă, cît și picior. Cele mai bune resurse îmi sînt adunate în el”, scrie Henry David Thoreau în Walden sau Viața în pădure, la fel cum Lascăr Vorel îi răspunde într-o scrisoare din 31 mai 1913 fratelui său Constantin („Dan”), care nu înțelege de ce pictorului îi sînt necesari mai mulți bani: „Ai dreptate cînd spui că nu este nevoie de cine știe ce aparat costisitor sau instalații gigantice care reclamă capital. Aceasta nu am susținut-o niciodată. Uzina și instalațiile sînt în creier”. Constantin este, evident, „reprezentantul tipic al omului de acțiune”, iar Vorel un „specimen monstruos al omului dedat contemplațiunii”, după cum scrie pictorul într-o altă scrisoare, adresată aceluiași Constantin și datînd din 2 februarie 1915.
Dar pentru a putea „lenevi” productiv, individul trebuie să fie singur. Singur, adică fără ceilalți, pentru că, spune Thoreau, „de obicei, sîntem mai singuri atunci cînd ieșim în lume printre oameni, decît atunci cînd stăm în casele noastre. Un om care gîndește sau care lucrează este întotdeauna singur, deci lăsați-l să fie unde vrea să fie”. În formă accentuată, interacțiunea cu ceilalți e o abatere de la interacțiunea cu sine însuși. Zgomotul relațiilor interumane acoperă vocea interioară, o fărîmițează, o lasă nestructurată, nelimpezită, neîmplinită. „Cred că densitatea socială, gîndirea discursivă îl ascunde pe om față de el însuși, îl desparte de dorințele sale cele mai refulate, de nevoile sale esențiale, de miturile sale, de neliniștea lui autentică, de realitatea lui cea mai tainică, de visul său”, spune Eugène Ionesco, iar Strindberg, în micul roman Singur, asemenea lui Rousseau în Visările unui hoinar singuratic, face un elogiu al izolării de ceilalți: „În fond, asta e singurătatea: a te înfășura într-un cocon al sufletului, a deveni crisalidă și a aștepta metamorfoza, căci ea vine mereu”. Micului roman scris de Strindberg i s-ar fi potrivit ca motto cuvintele de mai tîrziu ale lui Sartre, din piesa Cu ușile închise: „Nu e nevoie de flăcări şi smoală, infernul sînt ceilalţi”; sau cele ale lui Italo Calvino din Orașele invizibile: „Dacă infernul există, este cel care se află deja aici, infernul pe care îl locuim în toate zilele, pe care îl creăm stînd împreună”. Așadar, creatorul trebuie să practice un soi de imersiune în sinele propriu, căci individul nu-și poate auzi vocea interioară, în deplinătatea sonorității sale, decît în liniștea intimității absolute. O spune și Cărtărescu: „Singurătatea nu e o condiţie pentru scris, e scrisul însuşi. Cînd nu eşti singur nu scrii, poţi fi fericit sau nefericit, dar nu poţi fi scriitor”.
A fi singur înseamnă să te întîlnești cu dublul tău, cu acela pe care un alt om, oricît de seducător, nu-l poate totuși devoala întru totul. Singurătatea acționează în două direcții, te îndepărtează de ceilalți, dar te și apropie de tine însuți. Totuși, deși pare paradoxal, eul intim rămîne, într-o oarecare măsură, necunoscut. Această scindare a omului este, mi se pare, adîncită de ceea ce în același timp facilitează sondarea în intimitate: comunicarea. Limbajul ne dezvoltă gîndirea, ajutîndu-ne să mărturisim, să ne descriem trăirile, să ne spunem ofurile și ideile, dar tot el este cel care ne leagă într-o țesătură foarte complexă de responsabilități față de ceilalți, față de societate. E un cerc vicios. Cu cît putem comunica mai sofisticat, cu atît eul intim, de asemenea mai complex, este resimțit mai dureros de individ, pentru că individul îi intuiește tot mai puternic „prezența”, dar fără a-l putea elibera de sub tirania insului vizibil, a celui văzut de ceilalți, mai bine spus. Cel invizibil, cel intim va fi întotdeauna utopia noastră personală și numai prin lenevire, prin meditație, prin sustragerea din mecanica uniformizantă a lumii, prin nemișcare ne putem apropia de el. „Singurătatea – spune Andrei Pleșu – e materia primă a reflexivității și a construcției de sine.” Singuri și lipsiți de acțiune, așa putem culege „mierea trîndăviei” (John Keats), așa se nasc ideile care transcend normele rigide ale societății, ale obișnuinței, ale clișeului, ale rutinei, îmbogățindu-ne viața.
Marea trăncăneală ține de exterior, e un reality show, pe cînd dialogul adevărat are loc întotdeauna în interior, în intimitate, e dialogul cu sine, e spiritul critic despre care scrie Oscar Wilde în eseul Criticul văzut ca artist: „Viața contemplativă, viața al cărei scop nu este a face, ci a fi și nu pur și simplu a fi, ci a deveni – asta este ceea ce ne poate da spiritul critic”. Cît despre încrîncenații care muncesc uitînd de ei înșiși, mi se pare că tot Oscar Wilde, în același eseu amintit, a găsit cuvintele cele mai potrivite pentru a-i descrie: „Acțiunea, într-adevăr, este întotdeauna ușoară [...]”, fiind „refugiul oamenilor care nu au nimic altceva de făcut [...] Baza ei este lipsa de imaginație. Ea este ultima resursă a celor care nu știu cum să viseze”.
Oamenii de acțiune, care nu au nimic altceva de făcut, sînt cei care nu înțeleg utilitatea inutilului, care au „prea puțin ceai în ei” (Okakura Kakuzo). Oamenii practici cred că a sta înseamnă a nu mai fi util, de parcă i-ai da shut down acelei părți din tine care contează, ei văd în repaos doar o stare inferioară. Neînțelegînd utilitatea inutilului, oamenii de acțiune nu pot înțelege arta, spune Eugène Ionesco, fiind doar niște sclavi sau roboți, oameni care, cuprinși de mînie și ură, nu știu să rîdă.
Oamenii practici lucrează după „manual”, sînt persoane mimetice, lipsite de acea „facultate intermediară” fără de care „intelectul pur și materia pură nu se pot percepe reciproc”, despre care scrie Horia-Roman Patapievici în Partea nevăzută decide totul. Cu ajutorul phantasiei (imaginației), cum numește Aristotel această facultate intermediară, partea nevăzută modelează lumea. Dar omenirea a devenit o uriașă competiție între oameni. Și cu cît populația e mai numeroasă, cu atît lupta e mai aprigă. Individul, înnebunit de frica de a nu rămîne mai prejos decît ceilalți, uită de el însuși. În Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Konrad Lorenz are, în acest sens, rînduri lipsite de echivoc: „Ceea ce e important și folositor pentru omenirea luată ca întreg și chiar pentru omul în parte a și fost cu totul uitat în forfota întrecerii interumane. Covîrșitoarea majoritate a oamenilor care trăiesc astăzi nu mai consideră ca fiind valoros decît ceea ce îi duce la succes în cadrul unei concurențe fără milă, ajutîndu-i să-i depășească pe ceilalți oameni. […] Agitația plină de frică și frica agitată își au rolul lor în a-l văduvi pe om de calitățile lui esențiale. Una dintre aceste calități este reflecția. […] E imposibil ca o ființă care încă nu are cunoștință de existența propriului său sine să dezvolte o gîndire conceptuală, un limbaj alcătuit din cuvinte, conștiință și o morală responsabilă. O ființă ce încetează să mai reflecteze e în pericol să piardă toate aceste însușiri și capacități specific umane”.
Omului de azi îi e teamă să mai stea de vorbă cu el însuși, preferînd să lase zgomotul, agitația să-i umple gîndurile. Exteriorul se revarsă în interiorul său, ajungînd să-l domine, să-l reducă la tăcere, să-l anihileze. Omul devine robot, dar un robot atipic, ridicol, un robot chinuit de spaimă, care nu mai reușește să-și reprime mișcările mecanice, de parcă ar fi la cheremul unui păpușar de-o cruzime nesfîrșită, un robot care, din cauza stresului, e răpus de infarct.
Omul de azi are nevoie de odihnă, numai așa se poate gîndi la ceea ce e cu adevărat important pentru el, iar din atenția pentru el însuși se poate naște ceva care să înfrumusețeze viața tuturor. George Banu, într-un eseu cioranian intitulat Odihna, e de părere că „să te odihnești înseamnă să pleci în căutarea ta... și mai ales să te găsești”, că meditația este „odihnă în sensul cel mai nobil al termenului” și că odihna reprezintă „pauza care corectează devierile drumului ce duce spre tine însuți”. Să ne odihnim, așadar, să fim fericiți ca Alexandru (din filmul Alexandru cel fericit, o comedie din 1968, regizată de Yves Robert), măcar din cînd în cînd, dar căutîndu-ne vocea profundă, eliberîndu-ne sinele din starea latentă în care, pentru că nu mai știm să dialogăm cu noi înșine, a ajuns să zacă, atrofiindu-se ca un mușchi paralizat.
Ciprian Măceșaru este scriitor și fotograf. Acest text face parte din volumul în lucru Munca leneșului și alte eseuri.
