„Monsieur notă-de-subsol“ face istorie
● Pierre Nora, Une Étrange Obstination, Paris (Gallimard), 2022.
„Trente Glorieuses“ desemnează în Franța cele trei decenii, din 1945 pînă în 1975 – ani glorioși ai relansării economice și ai îmbunătățirii continue a nivelului de trai al tuturor claselor sociale. Aproape imediat după aceea au urmat alte trei decenii, numite de intelectualii francezi cărora „politica spiritului“ li se părea cel puțin la fel de importantă ca „politica mare“ tot „Les Trente Glorieuses“ – ani străluciți pentru studiul istoriei franceze, care au marcat domeniul pînă în ziua de azi. Istoriografia a avut în această perioadă o influență importantă, nu în ultimul rînd deoarece s-a deschis într-o măsură fără precedent către alte științe umaniste și sociale. Ea a utilizat, sub influența sociologiei și a demografiei, în tot mai mare măsură, metode cantitative; și-a îndreptat atenția, după modelul etnologilor, asupra duratelor mai ample de timp în care se petrec schimbările fenomenelor cotidiene; s-a apropiat, precaut, de Karl Marx – la fel cum și Max Weber s-a apropiat, prudent, de istoria contemporană – și a început să studieze fenomene triviale, la o primă vedere, precum deprinderile alimentare sau clima. Istoricii nu au mai trebuit să se supună acelui „sau-sau“ al istoriei politice și sociale. Domeniul a devenit mai mobil, a căpătat o vizibilitate mai bună în spațiul public extins și a cîștigat în mai mare măsură atenția politicului.
Impresarul acestei povești de succes a fost istoricul și editorul de la Gallimard Pierre Nora. După publicarea memoriilor de tinerețe (Jeunesse), nonagenarul face, acum, un bilanț al vieții sale publicistice: Une Étrange Obstination. Dar pasiunea cu care Nora a practicat meseria de editor nu e cîtuși de puțin neobișnuită; ea este tipică pentru patrioții Republicii Literelor, de care Franța nu duce nici astăzi lipsă. Fără egal sînt, în schimb, cifrele care îi însoțesc cariera: Nora și-a legat destinul de casa Gallimard vreme de cincizeci și șapte de ani; treizeci și cinci de ani a studiat și a predat la École des Hautes Études; a editat mai bine de o mie de cărți, printre care și cele șapte volume ale faimoasei Lieux de mémoire; vreme de patru decenii a participat nemijlocit, în revista sa Le Débat, la dezbaterea de idei din Franța. În 2001 a devenit membru al Academiei Franceze.
Această „Belle Époque“ a istoriei intelectuale franceze a fost și ea marcată de „magia“ casei Gallimard, după cum scrie admirativ Pierre Nora. Această magie își are originea în perioada de dinaintea Primului Război Mondial, cînd un grup format în jurul lui André Gide a fondat Nouvelle Revue Française (NRF), care a devenit deîndată revista călăuzitoare a lumii literare franceze. În 1911, revista a adoptat un proiect editorial de carte, conducerea acestor „Éditions de la NRF“ fiind preluată de Gaston Gallimard. Pe coperțile cărților casei Gallimard se pot vedea și astăzi, scrise cu litere mici, cursive, deasupra numelui editurii, inițialele nrf – o siglă deopotrivă decentă și semeață a excelenței literare.
Nașterea revistei Nouvelle Revue Française a avut loc în timpul unei încrîncenate lupte culturale. Științele sociale tocmai își făceau intrarea în Sorbona – și erau combătute, ca intruși, de esta-blishment-ul literar. Omul de știință Pierre Nora a constatat că această luptă culturală a rămas vie și în timpul său, chiar dacă într-o formă atenuată. În sigla nrf se exprima primatul literaturii asupra științei. Pierre Nora a înțeles cît de puternic a marcat această distincție spiritul casei Gallimard în ziua în care l-a întîlnit la editură pe Louis Aragon. Purtînd costumul său elegant alb și făcîndu-și ceremonios vînt cu sombreroul, marele scriitor s-a uitat în jos, din înaltul treptelor, spre istoricul Nora și l-a întrebat malițios: „Am de-a face cu Monsieur notă-de-subsol, nu-i așa?“.
Pierre Nora s-a putut impune în marea editură deoarece producția de carte îl entuziasma nespus de mult – atît de mult, încît i s-a făcut și următorul compliment: „Vous êtes plus Gallimard que les Gallimard!“. În anii 1960, seria „Bibliothèque des Sciences humaines“ creată de Nora a devenit punctul de cristalizare al unui avînt nemaivăzut al științelor umaniste și sociale. Printre primele titluri s-a numărat cartea Les Mots et les Choses (Cuvintele și lucrurile), care l-a ridicat pe -Michel Foucault, autorul ei, în poziția de star intelectual al Franței, detronîndu‑l pe Jean-Paul Sartre. Lui Nora însă îi lipsea din „Bibliothèque des Sciences humaines“ ceea ce el numea „steaua polară“: Claude Lévi-Strauss. Nora a încercat să-l cîștige, nu în ultimul rînd, ca autor, după ce a citit în 1955 Tropice triste și a văzut în această capodoperă de etnografie narativă un „punct de cotitură al conștiinței occidentale“. Cînd l-a rugat pe Lévi-Strauss să devină, cu următoarea sa carte, autor al „Bibliothèque“, răspunsul acestuia l-a uluit: „Cereți-mi orice – dar nimic pentru Gallimard“. Motivul acestui refuz brutal l-a oferit, cu ani în urmă, un redactor de la Gallimard, filozoful Brice Parain, căruia apariția în filmul lui Jean-Luc Godard Vivre sa Vie i-a conferit o oarecare notorietate. Lévi-Strauss i-a trimis Tropice triste lui Brice Parain, care i-a recomandat editurii Gallimard să nu publice cartea, întrucît „pe francezi nu-i interesează literatura de călătorie“. Fără să se lase descurajat, Lévi-Strauss i-a trimis apoi manuscrisul Antropologiei structurale tot lui Brice -Parain, care l-a refuzat din nou, recomandînd editurii să nu publice o colecție de articole – cu atît mai mult cu cît opiniile exprimate în carte nu au ajuns, în opinia lui, la „un grad suficient de maturitate“. Ceea ce ne amintește de cea mai mare greșeală din istoria casei Gallimard: în anul 1914, André Gide, pe atunci, redactor, a refuzat seria lui Marcel Proust À la recherche du temps perdu: „Prea multe ducese și contese. Nu e pentru noi“.
Pierre Nora a notat mișcările tectonice ale politicii franceze și efectele sale culturale cu o precizie de seismograf – și a făcut din ele un prilej pentru noi proiecte editoriale. Printre ele se numără fondarea revistei Le Débat și editarea celor șapte volume ale Lieux de mémoire. În deceniul 1970-1980, Franța a trăit, crede Nora, „o veritabilă revoluție a amintirii“: pe lîngă idealizarea rezistenței, e tot mai prezentă rușinea față de colaboraționism. Casa Gallimard a fost și ea afectată: Nouvelle Revue Française a apărut și în timpul ocupației germane, editată de „collabos“ ca Pierre Drieu La Rochelle.
În Franța, țara laicității garantate prin lege, s-au dus cele mai crunte lupte confesionale între taberele intelectualilor. Cei tineri se adună în „chapelles“, iar catehismele lor sînt publicate în revistele fondate și editate de intelectualii seniori: Les Temps modernes – de Sartre și Simone de Beauvoir, Combat – de Albert Camus, Commentaire – de Raymond Aron. Revistele sînt necesare pentru a impune o doctrină, dar și pentru a asigura succesul unui program editorial. Tocmai de aceea, Claude Gallimard l-a rugat pe istoricul Pierre Nora să conceapă o revistă care să joace, în științele umaniste, un rol la fel de important ca Nouvelle Revue Française în literatură. Lui Nora i-a reușit prin Le Débat, al cărei prim număr a apărut pe 15 aprilie 1980, în ziua morții lui Sartre, fondarea unei reviste al cărei ton se deosebea de angajamentul furibund al clicii lui Sartre, dar și de jargonul agresiv al adepților lui Michel Foucault. Neutră din punct de vedere ideologic, Le Débat a devenit, după cum a sperat Pierre Nora, o „busolă democratică“ a dezbaterii de idei din Franța.
Pentru a fi acceptat la École des -Hautes Études, Nora a participat cu un proiect care își propunea să studieze semnificația și evoluția „ideii naționale“. O trecere în revistă a nașterii statului național i s-a părut o abordare prea banală; el voia să cartografieze „locurile“ în care se exprima apartenența la națiune. Nora nu se referea doar la locuri în sens fizic, ci și la evenimente și la obiecte imateriale, la sărbători, zile comemorative, la simboluri și la nume de străzi. „Lieux de mémoire“, „locuri ale memoriei“, erau Panteonul din Paris, dar și deviza „Liberté, Égalité, Fraternité“ și culorile tricolorului, cimitirul „Père-Lachaise“, Tour de France, dar și ritualul de înmormîntare de la moartea poetului național Victor Hugo. „La République, la Nation, les France“ erau intitulate cele trei coloane, în care cei șaizeci și opt de autori au evocat propriile „locuri ale memoriei“. Spre deosebire de istorie, scria Pierre Nora, amintirile sînt un fenomen psihologic, o dispoziție afectivă, individuală, schimbătoare, subordonată „dialecticii memoriei și uitării“. Lieux de mémoire, care a apărut din 1984 pînă în 1992, au devenit „o istorie franceză de gradul doi“.
Succesul proiectului a fost copleșitor, se poate vorbi de o „revoluție a scrierii istoriei“. Proiectul a avut imitatori în întreaga lume; cele trei volume ale Deu-tsche Erinnerungsorte (Locuri germane ale memoriei), editate de Étienne Fran-çois și de Hagen Schulze, sînt foarte reușite – e de părere Nora, inventatorul „originalului“. În încheierea cărții sale, Pierre Nora îl evocă pe „inventatorul“ locurilor memoriei: Marcel Proust, autorul romanului În căutarea timpului pierdut. Lui îi datorează Nora definiția amintirii ca „aducere a trecutului în prezent“. Volumele Lieux de mémoire au devenit pentru Nora ele însele un „loc“ al memoriei, care îl proiectează în perioada de după bacalaureat, cînd, în vîrstă de șaisprezece ani, l-a citit pe Proust pentru prima oară.
Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.
traducere de Matei PLEŞU
