Mircea Eliade, într-un interviu necunoscut din 1949

Micul interviu restituit aici nu apare în nici una dintre bibliografiile eliadiene. L-am descoperit, cu un deceniu în urmă, printre extrasele de presă din arhiva lui Constantin Virgil Gheorghiu, păstrată la Biblioteca Națională a Franței. Este, de fapt, un triplu interviu, alături de Eliade și înaintea lui fiind interogați C-tin V. Gheorghiu și Emil Cioran. Sînt românii ale căror cărți publicate în anul 1949 – La Vingt-cinquième heure (Plon), Précis de décomposition (Gallimard) și Le Mythe de l’éternel retour (Gallimard) – avuseseră un semnificativ ecou. Acesta e motivul pentru care redacția revistei pariziene Les Nouvelles Littéraires i-a încredințat sarcina colaboratoarei Jeanine Delpech (1905-1992), jurnalistă, romancieră și autoare de biografii istorice.

Reportajul-interviu va apărea în numărul din 15 decembrie al revistei, cu titlul cam pretențios „Trei români depun mărturie” (Jeanine Delpech, «Trois roumains témoignent», Les Nouvelles Littéraires,  no. 1.163, 15 decembrie 1949, p. 8).

Cel puțin așa pare azi, din perspectiva pe care au adăugat-o anii, căci confesiunile celor trei au prea puțin – și în amploare, și în adîncime – din greutatea scontată de redacție. Cele trei „voci românești care exprimă azi, cu cea mai mare luciditate, angoasa omului în fața absurdității și a grozăviei epocii noastre” nu spun aici lucruri memorabile. Altfel, aceste confesiuni ar fi ajuns o referință, cel puțin în bibliografiile lui Eliade și Cioran.

În ceea ce-l privește pe Eliade, este primul său interviu publicat în presa literară a capitalei Franței. (În acel an, în numărul din 30 iunie, a apărut și prima recenzie pe care o cunoaștem în Les Nouvelles Littéraires, cea pe care Marcel Brion o consacrase cărții Traité d’histoire des religions. Va urma în anul următor, în numărul din 16 noiembrie, recenzia lui J. Delpech la La nuit Bengali.)

A fost precedat, în septembrie 1948, de o importantă convorbire cu Aimé Patri (1904-1983), în revista Paru, care apărea atunci în Monaco (ulterior se va muta la Paris). Tot în acel an, în luna februarie, a purtat un dialog informal cu Georges Bataille (1897-1962), cu prilejul uneia dintre conferințele acestuia. El a fost publicat în 1976, ca material anex, în ediția completă a operelor filosofului francez. Pentru mai mult de un deceniu, interviul luat de Jeanine Delpech va rămîne singurul din revuistica pariziană (cel puțin după cîte știm pînă acum). Începem să găsim alte entretiens abia odată cu plecarea lui Eliade la Chicago. Nu chiar imediat, ci abia în septembrie 1959. Înaintea perioadei americane mai cunoaștem doar interviul publicat de Adrien Jans (1905-1973) în ziarul bruxellez Le Soir.

Dacă cercetările viitoare vor confirma ceea ce pare a fi o retragere a persoanei lui Eliade din arenă după octombrie 1950 – cînd a acordat un ultim interviu românesc în presa exilului –, va trebui identificat evenimentul sau evenimentele care l-au determinat să-și reducă profilul public. Foarte probabil, au fost unele dintre atacurile de natură politico-ideologică menite să-i stăvilească noul drum pe care-l începuse la Paris. Și după interviul lui Jans, în 1954, a primit o scrisoare anonimă cu aluzii la tinerețea lui, care păreau să-i spună: „Iar ai scos capul de la cutie?”.

La fel ca alte interviuri ocazionale de mici dimensiuni, și cel publicat în Les Nouvelles Littéraires va putea fi fructificat cu adevărat abia după integrarea lui în corpusul complet al interviurilor. Vedeta acestui articol tripartit nu este Eliade, ci Gheorghiu, care se bucură nu doar de întîietate, ci și de o fotografie surîzătoare în curtea Sorbonei. În cazul lui nici nu fusese vorba de un interviu, ci de o conferință – prezidată de Gabriel Marcel – pe care o susținuse în marele amfiteatru al venerabilei universități. Delpech îi rezumă spusele și unele dintre răspunsurile la întrebări.

În locul unei fotografii, Cioran beneficiază de un scurt, dar penetrant portret: „Acest profesor de filosofie (agrégé de philosophie) are o frunte mare sub părul de un blond ruginiu. Trăsăturile feței lui chinuite sînt mobile, adesea surîzătoare. Vorbește o admirabilă franceză”. Întrevederea se termină cu aceste cuvinte ale celui intervievat: „Nu-i luați, însă, pe toți românii drept niște sceptici. Poziția lui Eliade se află la polul opus. Și cu toate acestea, sîntem cei mai buni prieteni. Atunci cînd detești filosofia, nu-i îngădui să-ți strice simpatiile”.

Fără fotografie sau vreo linie de portret, Eliade e introdus în scenă prin comparația disjunctiv-conjunctivă a lui Cioran. Dintr-un dialog pe care îl putem bănui mai lung, redacția revistei a publicat patru replici. Deși, tehnic vorbind, conversația nu trebuie luată chiar în litera ei, afirmațiile lui Eliade sînt în general coerente cu ideile lui din acea vreme.

Ceea ce atrage mai întîi atenția este vechea-i tendință de a amplifica dimensiunile experienței indiene. Clișeul, niciodată abandonat, al celor șase luni în Himalaya e situat acum în contextul unei șederi în India întinsă pe nu mai puțin de cinci sau șase ani. Adică din 1927 pînă în 1932, cea mai mare exagerare pe care o cunoaștem pînă în prezent. (Nu se poate exclude o infidelitate a reporterului, dar există și alte instanțe în care e vorba de patru sau chiar cinci ani.) În schimb, din lista lungă a „maeștrilor” parizieni pe care Eliade o recunoaște aici nu va rămîne după 1956 – dacă nu cumva și mai devreme – decît Dumézil.

Cele mai importante lucruri, chiar dacă spuse telegrafic, sînt acelea din răspunsurile la întrebările despre mit și istorie. Faptul că Eliade concede mitului funcția de a introduce omul contemporan în viața spirituală creștină răspunde, desigur, atmosferei din anii imediat postbelici, dar vorbește la fel de mult despre propria-i orientare spirituală de atunci. De asemenea, necesitatea de a vedea în istorie voința lui Dumnezeu pusă în slujba transcendenței omului. Totuși, autenticitatea sau, mai precis, exactitatea acestei răspicate afirmații teologale va putea fi evaluată abia atunci cînd vom reconstitui în detaliu – pe baza tuturor izvoarelor păstrate – poziția lui Eliade din acea perioadă.

Jeanine Delpech își încheie articolul pe un ton care azi pare patetic, dar care, în 1949, reflecta o tragică realitate: „Glas puternic al lui Gheorghiu, precum rumoarea ce se ridică din închisori, glas mînios și nobil al lui Cioran, glas religios al lui Eliade, cît trebuie să suferiți făcîndu-i să tresară și să mediteze pe toți cei care vă aud, fără să puteți ajunge pînă la frații voștri din România!”. Vocea lui Eliade a început să ajungă și în țară din 1967, chiar dacă nu prin tonalitățile ei religioase. Cea a lui Cioran mai tîrziu, în anii ’80, cu greu și foarte chinuită. Vocea lui Gheorghiu abia după decembrie 1989. E vorba aici, desigur, de procese în care totul depindea de avizul politic al regimului. Dar după căderea comunismului, cînd Eliade și Cioran pătrund peste tot în România, receptarea lui Gheorghiu a fost mult mai modestă.

Fără intenția de a-i supăra pe admiratorii lui, nu pot să nu remarc că, astăzi, construcția acestui articol pare o confirmare a pildei biblice despre cei dintîi și cei de pe urmă. (În plan istoric, de bună seamă, căci despre cele transistorice nu știm nimic cert.) Nu a trebuit să cadă comunismul pentru a o afla. Dar, în anul 1949, arbitrii culturii de la Paris au putut puneMitul eternei reîntoarceri după Ora 25, într-o ecuație – încărcată de semnificații temporale și transtemporale – pe care timpul a dovedit-o greșită. Nu erau deloc puțini cei care o știau și atunci. La astfel de evidențe ne vom întoarce mereu. Chiar dacă pe multe dintre ele România le va afla – și ea, mereu – abia în cel de-al douăzeci și cincilea ceas.

***

Un român depune mărturie

Mircea Eliade este cunoscut în Franța de mai mult timp decît cei doi compatrioți ai săi. Mai multe dintre operele sale au fost deja traduse, în special Traité d’histoire des religions (Payot) și Le Mythe de l’éternel retour (Gallimard). Își asigură pe loc simpatia mea spunîndu-mi că, în clasa lui, în România, erau cinci abonați la Nouvelles Littéraires.

– Toată lumea citea Proust, Gide, Duhamel, Romains. Eu am fost mereu pasionat de istoria religiilor. De la douăzeci la douăzeci și cinci de ani am trăit în India pentru a le studia la fața locului, am petrecut șase luni în munții Himalaya ca să mă exersez în practicile yoga, am scris și un roman de dragoste care se petrece în India de azi. În anul 1940 am fost numit atașat de presă, întîi la Londra, apoi la Lisabona. În 1945 am rupt legăturile cu conducerea statului [român]. Maeștrii mei, Georges Dumézil, Louis Renou, Paul Masson-Oursel, [Henri-Charles] Puech, m-au invitat la Paris, unde fac cursuri gratuite la École des Hautes Études.

– Cartea dumneavoastră Le Mythe de l’éternel retour a avut un mare succes.

– Departe de a dispera, precum Cioran, consider un semn bun că epoca noastră se interesează din nou de mituri [și] încearcă să le redescopere, ceea ce este cea mai bună introducere pentru o viață spirituală creștină. Catolicii, care au înțeles lucrul acesta, au acordat cărții mele cea mai călduroasă primire.

– Acceptați, precum o parte a școlii etnografice, originea psihanalitică a mitului?

– În anumite cazuri, dar cu rezerve. Ceea ce-i reproșez psihanalizei este de a se [auto]hipnotiza asupra factorului sexual. În mitul lui Oedip, de pildă, pasiunea pentru tată nu se adresează doar ființei de carne, ci și spiritului. Astăzi, omenirea păstrează gustul pentru mit, dar într-un mod degenerat. Cînd dactilografa suspină nostalgic la cinematograf în fața viziunii edenice a unei insule din Pacific, ceea ce o tulbură fără ca ea să știe este mitul paradisului pierdut, al Vîrstei de Aur.

– Împărtășiți oroarea lui Cioran față de istorie?

– Oroarea istoriei nu poate fi suportată decît prin credința într-o transcendență a omului. Trebuie să vedem în istorie voința lui Dumnezeu.

Jeanine DELPECH

traducere din limba franceză de Liviu BORDAȘ