Martiri pentru Hristos sau ai unei Biserici? – despre confesionalizarea sfințeniei și hagiografiile conflictuale

Cînd vorbim despre sfinți, primul instinct și, totodată, cel firesc este să-i socotim receptaculi ai darurilor Duhului Sfînt, persoane care datorită vieții lor au înmulțit și au făcut să lucreze harul primit la botez. Nu întîmplător, creștinismul răsăritean prăznuiește Duminica Tuturor Sfinților imediat după duminica pogorîrii Duhului Sfînt. De altfel, ar fi greu să concepem sfinții ca persoane avînd anumite parti-pris-uri și din motivul că sfinții mari și comemorați cu aleasă cinstire sînt cei ai întregii creștinătăți (Nicolae, Ion, Vasile, Gheorghe, Dumitru etc.) sau chiar ai primelor două religii monoteiste, iudaism și creștinism (Daniel, Moise, David etc.). E greu să spui despre aceștia că aparțin unei Biserici confesionale, cît timp sînt cinstiți de toți cei care cred în sfințenie. Felul în care harul dumnezeiesc lucrează în omul care vrea să-l primească și să-l înmulțească este egal cu definiția universalismului, adică cu eliminarea oricărui particularism. Acești sfinți universali aparțin lui Hristos și Bisericii, înțelegînd prin aceasta cea Ună, Apostolească și Universală.

Lucrurile mai stau însă uneori și altfel. Pe măsură ce urcăm pe scara istoriei către prezent vedem cum sfințenia devine din ce în ce mai particulară, fiind proclamată și cinstită de anumite Biserici, în manifestarea lor confesională. Pînă la un punct, este de înțeles. Cum sfințenia reprezintă o lucrare permanentă a Duhului Sfînt, începînd de la intrarea Sa în istorie la Cincizecime și pînă la sfîrșitul vremurilor, și cum sfințenia e recunoscută și proclamată doar în Biserică, e aproape inevitabil ca, pe fondul diviziunilor confesionale, sfințenia să nu fie cinstită în mod uniform. N-ar trebui să ne surprindă că în sinaxarele bisericilor catolice există sfinți pe care sinaxarele bisericilor ortodoxe nu-i recunosc. Mai greu de înțeles este situația în care în sinaxarul unei biserici locale (de exemplu, Biserica Ortodoxă Română/BOR) există sfinți care nu există în sinaxarele altor biserici ortodoxe autocefale. Sfinții naționali reprezintă o categorie mai specială a sfințeniei, însă aceasta ține de naționalizarea sfințeniei, un proces diferit de cel pe care vreau să-l pun aici în discuție. Revenind, confesionalizarea sfințeniei decurge inevitabil din istorie, chiar dacă îi contrazice vocația universală.

Problema apare atunci cînd confesionalizarea sfințeniei conduce la o stare de competiție și chiar de conflict. Vizita Papei Francisc în România (31 mai – 2 iunie 2019) ne-a pus neintenționat în fața unei situații pe care, dacă o analizăm într-un context mai larg, nu ne poate conduce, din nefericire, către o altă ipoteză. Ceea ce a rodit această vizită interconfesională și pastorală a Sfîntului Părinte este beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici care au murit în detenția comunistă pentru că au refuzat să consimtă la dizolvarea Bisericii Române Unite (BRU) și la „revenirea” credincioșilor și a clerului catolic de rit bizantin la BOR. Prin beatificare, acești episcopi au intrat în sinaxarele Bisericii Catolice. În același timp, BOR cinstește ca sfinți cinci persoane care au propovăduit pentru ca ortodocșii ardeleni să nu se semneze actul de unire cu Roma. Toți au murit din motive religioase, la ordin politic, iar unii în chinurile detenției. Asta înseamnă că au îndeplinit definiția tehnică a martiriului, indiferent dacă unii făcut-o în secolul XX, iar alții în secolul al XVIII-lea. Întrebarea care se pune e alta: ei și-au asumat moartea martirică pentru Hristos cel Unul sau pentru o anumită Biserică confesională?

La sinodul din 1992, BOR a dedicat o duminică cinstirii Sfinților Români. Ea succedă Duminicii Tuturor Sfinților. Printre sfinții români, „mărturisitorii ardeleni” reprezintă o grupă aparte, fiind prăznuiți anual, pe 21 octombrie. Aceștia sînt următorii: ieromonahul sîrb Visarion Sarai, călugărul Sofronie de la Cioara, țăranul Nicolae Oprea, preoții Măcinic și Ioan din Galeș. Ei au intrat în calendarele ortodoxe prin două decizii sinodale. Primii trei au fost canonizați de sinod la 28 februarie 1950 și proclamați solemn pe 21 octombrie 1955, aceasta fiind prima canonizare de sfinți români. Cu toate că autocefalia a fost recunoscută în 1885, abia după 70 de ani s-a reușit prima proclamare de sfinți români. Or, știm că cele mai importante acte ale unei Biserici autocefale sînt canonizarea și sfințirea Mirului. N-a fost deloc ușor, dovadă că există o diferență de timp de cinci ani între tomosul sinodal de canonizare și proclamarea solemnă. În plin comunism internaționalist, această primă canonizare într-o ceremonie fastuoasă la care au participat întîistătători ai mai multor Biserici reprezintă indiscutabil o reușită personală de excepție a Patriarhului Justinian Marina. În plus, această canonizare a unor propovăduitori antiunioniști s-a făcut la doar doi ani după desființarea BRU. Cît îi privește pe ultimii doi (Moise Măcinic și Ioan din Galeș), ei au făcut parte din a doua serie de canonizări din istoria BOR, la sinodul din 1992.

Am văzut cine sînt acești sfinți, în ce context s-a realizat proclamarea, iar acum să vedem motivele pentru care au fost recunoscuți la treapta sfințeniei. Reducînd povestea vieții lor la esențial, cei cinci au stat la baza refluxului catolicismului din Transilvania de la jumătatea secolului al XVIII-lea (1744-1746, 1759-1761) printr-o predică vie, tăioasă. Prin acțiunea lor, unirea ortodocșilor ardeleni cu Roma începută în perioada 1697-1701 avea să fie serios periclitată. Au fost mărturisitori, iar doi dintre ei au murit în teribila închisoare de la Kufstein.

Vizita Papei Francisc s-a încheiat la Blaj cu Sf. Liturghie de beatificare a șapte episcopi greco-catolici care, cu o excepție, au format întregul sinod al BRU așa cum aceasta exista pînă la desființare. Este vorba despre Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. Aceștia au fost uciși in odium fidei în perioada 1950-1970, la penitenciar sau în izolare. Așa cum am precizat deja, motivul clar pentru care au ajuns la închisoare, într-un mediu ce avea să le aducă ori să le grăbească moartea, a constat în refuzul lor de a legitima desființarea abuzivă a BRU. Beatificarea lor, adică parcurgerea primei etape înainte de canonizare potrivit rînduielilor statornicite în Biserica Catolică, reprezintă un act pastoral de mare însemnătate, consumat în cea mai importantă vizită a Papei în România și în oricare țară cu populație majoritar ortodoxă.

Dacă analizăm comparativ cele două procese de canonizare realizate într-una dintre Bisericile ortodoxe (BOR, 1950/1955 și 1992) și în Biserica Catolică (BRU, 2019), observăm numeroase simetrii care, în contextul specific, realizează premisele unei hagiografii conflictuale. Desigur, dacă fiecare se raportează strict confesional și citește doar calendarul Bisericii căreia îi aparține prin botez și prin practică, atunci acest subiect nici n-ar trebui deschis. Problemele apar abia atunci cînd nu există doza necesară de relativitate, pretinzînd, de pildă, că sfinții noștri sînt mai îndreptățiți decît ai lor sau atunci cînd sfințenia nu e înțeleasă ca aspirînd către universalitate și conlucrare. Simetriile sînt prea multe ca să fie ignorate și prea uimitoare ca să nu te conducă către speculații metafizice. O dovadă a stării de conflict este chiar situația din 2018. La o emisiune difuzată pe 23 octombrie la Trinitas TV despre „reîntregirea BOR” sub Patriarhul Justinian, ÎPS Mitropolit Andrei a declarat că desființarea BRU în 1948 a fost un act de tămăduire pentru suferințele produse în secolul al XVIII-lea. Pe 6 noiembrie a reacționat Arhiepiscopia majoră a BRU printr-un comunicat de presă în care susținea că „justificarea sau relativizarea răului produs în 1948 împiedică astăzi mărturia comună de credință, speranță și iubire pe care trebuie să o dea cele două Biserici românești” și că „nu se poate justifica teologic o asemenea suferință”. În fapt, declarația ÎPS Andrei vine într-un anumit context omiletic, acesta fiind un motiv foarte prezent în predicile pe care vlădica le ține la M-rea Petru Rareș Vodă, la hramul din 21 octombrie. De pildă, într-un cuvînt de învățătură (2015), înaltul prelat a spus ceva asemănător cu ceea ce ulterior a stîrnit indignarea catolicilor: „parte din [ortodocși] au trecut la greco-catolici și cei mai mulți s-au întors înapoi în 1948. Se comentează că s-au întors în condițiile pe care le știm: nu era libertate absolută. E adevărat, numai că și atunci cînd s-a făcut greco-catolicismul s-a făcut tot cu sila și atunci zicem noi că este o pronie dumnezeiască care îngăduie ca un lucru făcut rău să fie stricat tot cu mijloace asemănătoare cu cel dintîi”.

Istoria bisericească însă e mai paradoxală decît orice altă istorie. Astfel fiind, ea se sustrage modului strict rațional de înțelegere. Confesionalizarea sfințeniei și, în mod special, apariția hagiografiilor competitive despre care am vorbit mai sus reprezintă rezultatul investigației pur raționale (aplicarea principiului terțului exclus). Ieșind din sfera logică, intrăm în tainele istoriei ecleziale. Admițînd că ea se construiește prin faptele omului și prin lucrarea harului, vom înțelege că această confesionalizare a sfințeniei, deși indezirabilă din perspectiva aspirației către universalitate, este legitimă nu doar din perspectiva evoluției istorice, dar și a vieților pentru care ea a fost proclamată în seama unor oameni. Viețile mărturisitorilor ardeleni ortodocși din secolul al XVIII-lea sînt tot atît de pasionante și de grele ca și cele ale mărturisitorilor ardeleni greco-catolici din veacul trecut, chiar dacă consemnarea istorică este inevitabil mai bogată în seama celor din urmă. Toți au fost oameni sinceri care, în împrejurările ce le-au fost date, au înțeles să-și apere credința, fiind convinși că astfel luptă pentru Hristos.

Problema e una de memorializare a acestei sfințenii, de receptare a mesajului pe care viețile lor ni-l oferă. Din acest punct de vedere, ar fi mai corect să spunem că nu sfințenia e confesională, ci memorializarea ei: felul cum receptăm astăzi cuvîntul și fapta lor. Așa, de pildă, la cuvîntarea bisericească din 21 octombrie 2018, ÎPS Andrei susține că sfinții ardeleni au mărturisit și au murit pentru credința noastră străbună, numită de Coșbuc „lege românească”, din a cărui poezie citează. Numai că G. Coșbuc a fost… greco-catolic, iar mărturisitorii ardeleni nu aveau conștiința că sînt români și predica lor era mai curînd anti-uniație decît pro-ortodoxă (încă și mai complicată e întrebarea dacă V. Serai a fost agent sîrb ori doar apărător genuin al ortodoxiei asemenea țăranului Oprea). Pe de altă parte, e nevoie de o mai mare lămurire a motivelor spirituale pentru trecerea ortodocșilor ardeleni în jurisdicția Scaunului de la Roma. Așa se va putea înțelege mai bine de ce prozelitismul din 1697-1701 împotriva căruia s-au ridicat cei pomeniți în calendarul ortodox pe 21 octombrie nu a reprezentat o trădare a credinței primite la botez.

Acești sfinți pe care i-am văzut sînt martori ai epocii lor pe care trebuie să o cunoaștem pentru ca, plecînd de aici, să punem bazele dialogului și ale bunei înțelegeri; aceasta fără a uita că, în istoria sfințeniei, mărturia cea mai durabilă nu este atît pentru o credință confesională, cît pentru Dumnezeu în fața ateismului militant și, mai grav, a relativismului dizolvant. Știm asta de la pilda peremptorie a celor șapte frați Macabei, dimpreună preotul Eleazar și cinstita lor mamă, Salomeea. Și pentru aceștia, toate Bisericile ortodoxe și catolice, dimpreună cu Sinagogile, și-au găsit loc în caldendar pentru a-i cinsti și a ne aduce aminte pilda vieții lor.

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Foto: wikimedia commons