Literatură, trufe, lozinci
În Amintiri deghizate de O. Crohmălniceanu (Editura Humanitas, 2012), dau peste un fragment care mi-a stîrnit curiozitatea: „Într-o zi, Cioculescu m-a interogat: Domnule, știi ce înseamnă o ediție truffée? La semnele mele de ignoranță a venit cu explicațiile de rigoare. Pe lîngă tirajul redus, numerotat, și hîrtia de lux, se adaugă tuturor volumelor un supliment în raritate. Au cîte o scrisoare manuscris a autorului, sau niște corecturi olografe ale lui, cîteodată file nedate vreodată publicității. Stai să-ți arăt o ediție truffée, s-a încălzit subit Cioculescu și, după ce a cotrobăit puțin prin rafturile bibliotecii, mi-a pus în față un exemplar al Jocului secund, Ion Barbu, așa cum avea mîndria singur să dețină...”.
Nu am pasiunea bibliofiliei, dar truffée, numele franțuzit al unui palier de excepție al acestei pasiuni, mi-a adus aminte de românescul „trufă”, un cuvînt care îmi trezește nostalgii.
Ignorant în subtilitățile culinare ale acestei ciuperci – trufanda de excepție! –, m-am trezit pus în fața unei mirări financiare, în loc de una gastronomică, cum se cuvenea. În primăvara anului 1990, la intrarea unui restaurant berlinez, trona o reclamă-meniu unde, la loc de cinste, figurau trufele (Trüffel), într-o mare varietate de „momeli” culinare, imposibil de decodat (für mich!) în acel straniu idiom teuton. Prețurile diverselor preparate din acest miraculos produs mi s-au părut exagerate, deși nu gustasem niciodată așa ceva, iar etaloanele de raportare îmi lipseau. Dar ce nu este excesiv pentru unul căruia îi șuieră vîntul prin buzunare?
Cum era prima mea ieșire în acel mult visat Occident, minora întîmplare a trecut în umbra belșugului de surprize ce aveau să urmeze. Dar, cum se întîmplă adesea, ea renaște la insesizabile stimulente ale cotidianului.
Mult mai tîrziu, într-o emisiune a unui canal de televiziune canadian, am văzut ravagiile făcute de mistreți în arealurile forestiere bogate în trufe. Pămîntul scormonit adînc în jurul copacilor și arboretul distrus erau semnul vizibil al trecerii lor.
Dacă mistrețul poate găsi trufe, omul și-a pus firesc întrebarea: de ce nu ar putea găsi și porcul domestic? Așa s-a trecut la dresarea godacului din gospodărie. Probabil că și aici sînt rase preferențiale, dar dresorii sînt secretoși în informații. Mirosul dezvoltat al porcului domestic este motorul căutărilor, el intuind cu o aproximație destul de bună locul unde e ascunsă comoara, iar dresorul, cu mare atenție, o scotea din pămînt cu mica lui unealtă, un fel de hîrleț minuscul. Se spune că porcii sînt mai eficienți în căutări decît cîinii, dar dresajul lor e mult mai dificil, în special dezvățul de a nu mînca trufandaua descoperită. Apoi, transportul cu mașina pune probleme, mai ales că unii dintre ei au greutăți apreciabile.
Cîinii special dresați, în ciuda unui randament mai scăzut, rămîn, de departe, favoriții acestor căutări. Dresajul cîinilor e un proces anevoios, care cere timp și perseverență, iar pasionații acestei curioase îndeletniciri, ce aduce mai degrabă a aventură, le au pe amîndouă. Cățeii sînt obișnuiți cu mirosul specific de la naștere, iar un procedeu curent constă în ungerea țîțelor la care sug cu o cremă obținută din trufe, pentru a-i iniția de mici în asemenea căutări. Apoi, crescînd, li se pun în mîncare tot felul de extracte din trufe, aceste ciuperci comestibile, care seamănă mai mult cu cartoful decît cu ciupercile obișnuite pe care le cunoaștem mai bine. Privilegiate pentru dresaj sînt cîteva rase, printre care favorite sînt Lagotto Romagnolo, Visla, Pointer. Inițierea, destul de banal, începe cu o cîrpă îmbibată în ulei de trufe, care e pusă într-un înveliș protector, apoi e ascunsă în pămînt, iar cîinele este îndemnat să o caute. Cu timpul, antrenamentul se mută în pădure, iar simulările anterioare se convertesc în căutări adevărate.
În Europa, de departe, Franța și Italia sînt favoritele trufelor de calitate. Trufele albe din Périgord, delicatesă franțuzească foarte căutată, sau alta, italiană, Tuber Magnatum Pico, din Piemont, regina trufelor, se zice, fac deliciul gurmeților. Ei nu se uită la preț: mii de euro pe kilogram, dar există și exemplare de excepție care depășesc suta de mii de euro. Desigur, favorizații unui asemenea regal culinar sînt cei cărora statutul social le permite răsfățul. Într-un magazin specializat, dacă te bate gîndul degustării, ți se dau numai cîteva grame – porție farmaceutică! –, plătite anticipat, desigur. Recolta, în general redusă, nu-i descurajează pe cei devotați acestor insolite căutări, iar pasiunea e răsplătită de oferta pieței. La o asemenea comoară, mai e nevoie imperioasă și de iscusiți bijutieri-bucătari, capabili să transforme „diamantul negru”, o generică denumire a trufei, în „diamant culinar”, adăugîndu-i prețioase carate.
Inevitabil, evocarea acestor căutători de trufandale m-a trimis cu gîndul la febrilele căutări ale cîinilor special dresați din aeroporturi, care identifică bagajele ce conțin droguri. Rasa Sniffer pare a fi cea mai recomandată pentru detectarea drogurilor dure, datorită mirosului foarte dezvoltat. Există cîini la care intensitatea mirosului este de zece mii de ori mai mare decît a omului! Tragedia este că acestor cîini, pentru a-și păstra aptitudinile olfactive, li se dau curent droguri, iar cu ceva timp înainte de a fi scoși la „muncă” sînt privați de porția cotidiană, de aceea caută disperați valizele cu probleme pe căile de rulare. Despre dresajul lor nu se suflă o vorbă – secretul lui Polichinelle! Se spune, lucru credibil, că acești cîini au o viață foarte scurtă, cîțiva ani numai, deci sînt sacrificați cu bună știință.
Cum să nu te mire puzderia de reclame care cheamă la protecția animalelor, cînd statul, inițiatorul lozincilor, este cel care nu-și respectă propriile îndemnuri...
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
