Lingvistică și fiziologie neurală
Moștenirea din Antichitatea greco-latină a felului în care sînt împărțite cuvintele în nume de lucruri (substantive), de acțiuni (verbe), de însușiri ale lucrurilor (adjective) și de însușiri ale acțiunilor (adverbe) lasă impresia unei mari regularități, dacă nu chiar simplități, a limbii care pare, astfel, un inventar, o nomenclatură, o listă de nume care se suprapun perfect cu lumea naturală. Nici modul în care, în școală, facem analiză gramaticală nu contribuie prea mult la subminarea acestei impresii: descompunem fraza în subdiviziuni tot mai mici (propoziții, grupuri de cuvinte, cuvinte, grupuri de litere și litere), cărora le dăm nume specializate (sintagme, lexeme, morfeme, afixe, foneme), organizîndu-le după tot felul de trăsături pe care le au în comun. În această lumină, limba pare o structură de felul unei clădiri, în care unitatea structurală – cărămida, să spunem – alcătuiește zidul, care alcătuiește camera, care alcătuiește apartamentul, care alcătuiește blocul. Analogia, deși mai sofisticată decît prima prin prezența ideii de structură, este, și ea, reducționistă și grosieră.
Cel care descrie pentru prima dată (cu perplexitate și frustrare) incredibila complexitate a limbii, revoluționînd felul în care este ea abordată în studiile lingvistice, e elvețianul Ferdinand de Saussure (1857-1913), în primul rînd prin distincția tripartită pe care o face, în cadrul limbajului (langage), între limbă (langue) și vorbire (parole). Relația între ele este următoarea: limbajul este facultatea naturală specific umană care ne distinge de celelalte viețuitoare, iar limba este ceea ce avem în minte („un sistem gramatical ce există virtual în fiecare creier”) și se manifestă concret prin vorbire. Langueridică, însă, probleme spinoase pentru că, în viziunea lingvistului, ea e o structură („un sistem”) aflată/aflat la joncțiunea dintre două mase amorfe, sunetele și ideile, pe care le imprimă cu subdiviziunile sale. Astfel că Saussure fixează, în aceste subdiviziuni, unitatea structurală a lui langue: semnul lingvistic. Prin faptul că aduce împreună sunetul și ideea, semnul lingvistic are o natură dublă. Are două fețe opuse sau complementare: semnificantul (amprenta mentală sonoră a unui cuvînt) și semnificatul (sensul). Avem însă de-a face cu o dublă dualitate, pentru că nu numai semnul lingvistic are o natură duală, ci langue însăși: prezența ei în mintea omului e condiționată social. Ea nu poate apărea intern dacă nu există, mai întîi, extern: după ce se naște, omul este expus la limba vorbită de comunitate și o învață, astfel că langue nu este doar o structură a operațiunilor mintale ale vorbitorului (interne), ci și una a proceselor de comunicare socială (externe).
Descrierea de mai sus nu este tocmai accesibilă înțelegerii obișnuite. Iar problema se complică și mai tare din momentul în care trebuie să pricepi că, deși Saussure identifică unitățile structurale ale limbii, acestea nu sînt substanțiale, nu există ca atare, nu sînt entități prestabilite. Sistemul nu poate fi construit bucată cu bucată, ca o clădire, el nu există decît ca întreg, creîndu-și propriile unități și relații între unități – o idee filozofică de o complexitate greu de pătruns. De aceea, analogia (cu puteri limitate) pe care lingvistul însuși o găsește a fi cea mai potrivită e șahul: piesele nu înseamnă nimic în afara jocului/sistemului, nu au o identitate proprie, independentă, aceasta căpătînd contur doar în relația pieselor cu toate celelalte. Tot așa, un semn lingvistic luat izolat nu are valoare (sens) în sine, ci doar în relație cu celelalte semne din sistem. Tipurile de relații sînt, pe de o parte, cele din interiorul semnului: contrastive, diferențiale, mereu negative (un sunet e, să zicem, /m/ doar pentru că nu e /n/ sau /g/ sau /d/...). Pe de altă parte, avem relațiile dintre semne: de vecinătate („sintagmatice”), pentru că semnele se înșiră liniar, succesiv, pe o axă temporală și spațială orizontală, calitate reflectată de vorbire (nu se pot articula fizic două sunete simultan, nici două cuvinte simultan); și cele asociative (numite „paradigmatice” de structuraliștii care au urmat lui Saussure) – pe o axă verticală pot fi reprezentate clase întregi de cuvinte din care vorbitorul alege doar un cuvînt o dată, sau doar o formă gramaticală o dată. Astfel, relațiile sintagmatice sînt mereu in praesentia, într-o propoziție: Copacii sînt verzi. Relațiile paradigmatice sînt mereu in absentia: avem alternative la copacii (pomii, florile, natura, etc.), la sînt (au fost, vor fi, este etc.), la verzi (uscați/uscate, înalți/înalte,frumoasă etc.).
Cuvintele sînt doar partea senzorial perceptibilă (acustic, la vorbitori; vizual, la utilizatorii de limbaje semnalizate) a unui sistem nevăzut alcătuit din relații: „...toate fenomenele sînt relații între relații”, spune lingvistul. Ne-am putea imagina, ca într-un film SF, un cîmp de forțe invizibil, constituit din alte cîmpuri de forțe (forțele contrare și complementare din interiorul semnului lingvistic, pe de o parte, și forțele dintre semne, pe de alta). Întregul sistem e compus din și împînzit de diferențe, înlănțuiri și asocieri. „Un sistem lingvistic este o serie de diferențe de sunete combinate cu o serie de diferențe de idei”, spune Saussure, iar „întreg mecanismul limbajului se bazează pe opoziții”. Astfel că nimic nu e pur local. Orice modificare ai aduce undeva, are răsunet peste tot, la fel ca în șah. Limba și șahul trebuie privite, fiecare, ca întreg, ceea ce „include simultan pozițiile și mișcările de pe tablă, adică atît schimbările, cît și stările în succesiune”. Ceea ce Saussure recomandă aici e o abordare holistică a limbii, condamnînd perspectiva duală: practica arată că fie descriem („sincronic”) doar starea formelor (de obicei, din prezent), fie ne concentrăm („diacronic”) doar pe formele succesive, în studiul etimologic. Deși complementare și de nedespărțit, sincronia și diacronia reprezintă două puncte de vedere care se exclud reciproc, iar favorizarea uneia în detrimentul alteia reprezintă „erori la fel de grave”. Dubla esență dublă a limbii (adică faptul că semnul lingvistic are două fețe inseparabile, iar sistemul de semne cunoaște atît o expresie individuală, cît și una colectivă) se află la originea acestei perspective duale și a dificultății de cuprindere holistică a fenomenului.
Toate cele de mai sus, precum și ideea că separarea lingvisticii în cele două tipuri cunoscute și practicate de lingviști, sincronică și istorică, reprezintă două puncte de vedere opuse și complementare asupra unui fenomen, care depind de tipul de atenție acordat acestuia, m-au dus cu gîndul la creier și funcționarea lui: „...deși creierul e descris adesea ca și cînd ar fi compus din părți – «module» – de un tip sau altul care trebuie apoi asamblate la un loc, el e, de fapt, un sistem unic, integrat și foarte dinamic. Evenimentele din orice loc din creier sînt conectate la alte locuri și le pot influența, acestea răspunzînd, propagînd, întărind sau dezvoltînd un eveniment inițial, ori invers, redresîndu-l cumva, inhibîndu-l sau străduindu-se să restabilească echilibrul. Nu există părți, ci doar rețele, un număr aproape infinit de căi”, spune psihiatrul britanic Iain McGilchrist, în volumul său din 2009, The Master and His Emisssary. Mai departe: „Aș descuraja tendința naturală a abordării analitice – după ce am distins net părțile, să considerăm părțile, și nu întregul sistemic de care aparțin, ca fiind cele mai importante. Știința înseamnă atît analiză, cît și sinteză de cunoștințe. Tot mai mult ne dăm seama că nici o «parte» a creierului nu poate fi răspunzătoare pentru nimic din ce trăim: creierul e un sistem dinamic și trebuie să ne ocupăm de întregurile sistemice, «compuse» din multe părți identificabile post factum”.
Descrierea pe care McGilchrist o face creierului respectă locul unde există o graniță naturală: între cele două emisfere, prin corpul calos. După ce enumeră pe scurt diferențele identificate de oamenii de știință (diferențe structurale: mărimea și forma „ariilor”; diferențe substanțiale: mărimea neuronilor, numărul lor, numărul ramificațiilor dendritice și masa de materie albă comparativ cu masa de materie cenușie; diferențe neurochimice), autorul britanic se poziționează într-un unghi diferit. În loc să se întrebe, de exemplu, unde anume în creier se află localizată limba, el se întreabă unde sînt localizate diversele aspecte ale limbii. Emisfera stîngă preferă procesarea analitică, secvențială, liniară, fiind predispusă la identificare prin părți componente, pe cînd dreapta preferă procesarea paralelă și simultană a diverselor fluxuri de informație, fiind predispusă la identificare globală, a întregului tablou, astfel că „ele vor diferi și în modul în care înțeleg ceea ce experimentează”. Aceasta se întîmplă deoarece o diferență crucială este tipul de atenție de care sînt capabile. Din cele cinci tipuri identificate de neuropsihologi – vigilența, atenția susținută, promptitudinea, atenția concentrată și atenția divizată –, emisfera dreaptă e capabilă de toate în afară de atenția concentrată. Mai specific, spune McGilchrist, dovezile sugerează „dominanța emisferei stîngi în ceea ce privește atenția locală, îngustată, concentrată, și dominanța emisferei drepte în ceea ce privește atenția largă, globală, flexibilă”. Aceste diferențe nu sînt doar o sumă de fapte neuropsihologice, o curiozitate fără semnificație ulterioară, ci, de fapt, „reprezintă două aspecte ale lumii, coerente individual, dar incompatibile una cu cealaltă”.
Deși vin din epoci și domenii diferite, cele două descrieri se suprapun în multe privințe. Fie că e vorba despre limbă ori despre creier, regăsim distincțiile liniaritate vs. globalitate, sintagmatic vs. paradigmatic, sincronie vs. diacronie – aceasta din urmă reflectînd fidel ideea incompatibilității de perspectivă dintre cele două emisfere. Mai mult, descrierea mecanismului de funcționare e izbitor de asemănătoare: „Creierul este, într-un anume sens, un sistem de procesoare opuse. Cu alte cuvinte, conține elemente reciproc opuse a căror influență contrară permite răspunsuri fin calibrate vizavi de situații complexe”, spune McGilchrist. Saussure: „Întreg mecanismul limbajului se bazează pe opoziții”. Activarea rețelelor de semne lingvistice în mod secvențial (sintagmatic) și în ansambluri (paradigmatic) reflectă activarea în serie și în paralel (concepte din fizică) a rețelelor de neuroni. Și mai mult, reflectă tipul preferat de funcționare a celor două emisfere: raporturile dintre semnele lingvistice „se derulează în două sfere distincte” și „corespund cu două forme ale activității noastre mentale”, spune Saussure, articulînd, fără să știe, ideea specializării emisferelor în cele două tipuri de analiză, secvențială și globală, idee care nu se va impune, în neuroștiință, decît cîteva decenii mai tîrziu. Localizînd limba în creier și căutînd să o înțeleagă, lingvistul elvețian surprinde, de fapt, elemente fundamentale de fiziologie neurală.
Descrierea limbii ca sistem unic alcătuit din relații între relații se suprapune celei referitoare la creier ca sistem unic format dintr-un număr aproape infinit de căi neurale (pathways). În ambele cazuri, părțile sînt identificabile doar post factum. Saussure: „[limba] nu se prezintă ca un ansamblu de semne delimitate dinainte, căruia ar fi de ajuns să i se studieze semnificațiile și alcătuirea; limba este o masă indistinctă, unde numai atenția și obișnuința pot să ne facă să găsim elemente particulare”. Fie el structură neurală sau lingvistică, sistemul e un întreg care își creează propriile unități și relații între unități. Ideea aceasta, pe care am catalogat-o anterior ca fiind de o complexitate filozofică greu de pătruns atunci cînd se referă la langue, își poate găsi analogia în biologie. Limba e „un organism în sine”, spune lingvistul, nu pentru că ar putea trăi independent de vorbitor, ci pentru că se bazează pe același mecanism: creșterea se face nu prin adăugare de elemente exterioare (ca în cazul unei clădiri), ci din interior, prin diviziune (și cu ajutorul exteriorului – expunerea la parole, în cazul limbii, la hrană/lumină ș.a. în cazul organismelor vii din lumea animală și vegetală).
Contemporanii lui Saussure care au fost martori la conferințele lui au lăsat mărturii despre impresia pe care o aveau ascultîndu-l: aceea că au în fața ochilor un matematician care vorbește despre limbă. Dar nici asocierea cu un biolog nu e forțată. Și aceasta pentru că limba, dincolo de aspectul ei social, prin natură și localizare, este un fenomen biologic. Iar la baza lumii vii stă matematica.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
