Limbajul Semnelor Românesc (LSR)
Am arătat, în două articole consecutive, că limbajele semnalizate apărute spontan în comunitățile de hipoacuzici din lume sînt limbi naturale și materne, stocate în creier și procesate de aceleași arii cerebrale dedicate limbii (Broca și Wernicke), lucru care înseamnă că doar mijlocul de exprimare diferă: vizual – în cazul surzilor, sonor – în cazul vorbitorilor. În Statele Unite, unde American Sign Language (ASL) formează un sistem destul de stabil și unitar, există deja o lingvistică dedicată domeniului. Am promis săptămîna trecută că voi aborda azi situația de la noi.
Cu cîțiva ani în urmă, o studentă de la Masteratul de Studii Americane unde îmi țineam cursul de Lingvistică americană m-a întrebat dacă își poate alege pentru seminar tema referitoare la limbajul semnelor, care se baza pe activitatea ei directă: preda limba engleză la Liceul Tehnologic Special „Vasile Pavelcu” din Iași, o instituție dedicată elevilor cu deficiențe de auz. Nu voi uita niciodată cum, în seara seminarului cu pricina, după prezentarea temei, un val de entuziasm și de întrebări s-a revărsat din partea celorlalți studenți, prelungind cu mult timpul alocat întîlnirii noastre.
Nu după mult timp, în 2018, într-o zi din decembrie, am văzut cu ochii mei liceul, elevii și pe ceilalți profesori, cînd doamna profesoară Ana Munteanu Ifimov – căci așa se numește fosta mea masterandă – a primit, în urma unui proces laborios, gradul didactic întîi în învățămînt. Mi-am dat seama atunci, urmărindu-i timp de patru ore pe elevii aceia vioi și binecrescuți, că noi, vorbitorii, înainte de a începe să studiem la școală o limbă străină, sîntem monolingvi, pe cînd un hipoacuzic este bilingv: odată cu sistemul semnelor, care este limba lui maternă, acesta învață și limba română (adesea doar scrisă).
Toți profesorii care predau aici au fost mai întîi instruiți în limbajul semnelor, ne spune Ana. Nu e greu să înveți semnele, ci sintaxa, felul în care se leagă semnele ca să construiești mesaje, fiind nevoie de cîțiva ani buni ca să devii fluent în limbajul mimico-gestual. În plus, se mai folosesc alfabetul manual (care e identic pentru toți utilizatorii români) și cititul pe buze. Cum există diverse grade de hipoacuzie, unii elevi sînt ajutați de implanturi cohleare, alții de diverse aparate externe, și atunci se insistă și pe pronunțarea sunetelor.
Semnele ca atare au multe asemănări cu sistemul american, ASL, fapt datorat unui punct comun în istorie, ne informează mai departe Ana, citînd lucrările profesorului Florea Barbu, unul dintre foarte puținii hipoacuzici din România care are doctorat: în 1750, Charles-Michel de l’Épée, tînăr bogat care studiază ca să devină preot catolic și face diverse acte de caritate, întîlnește, în mahalalele Parisului, două surori surde, care comunică între ele prin semne și decide să le ajute ocupîndu-se de educația lor. În anii următori, își dedică viața și o mare parte a averii primei școli gratuite din lume dedicate surzilor, pe care o înființează în 1760, o conduce și în care predă. Sistemul ajunge, după 1800, în Statele Unite, unde este adoptat de diverse școli. Se pare că, la noi, primele eforturi de instruire a surzilor sînt legate de numele unui anume Băcilă, soldat în armata lui Napoleon, care a vizitat școala lui de l’Épée și a adus sistemul aici.
În România, ca oriunde altundeva, limbajul semnelor nu se bazează pe limba vorbită. Statutul de limbă oficială și l-a cîștigat în 1999, dar abia acum, în 2020, i s-a recunoscut și calitatea de limbă maternă a surzilor. Nu există un LSR standardizat, unitar, cum e, de exemplu, ASL, pentru că se poate vorbi despre o oarecare izolare a comunităților din diverse regiuni, și atunci apar diferențe lingvistice. Pe de altă parte, se pune și problema generațiilor: „elevii mei”, spune doamna Munteanu cu umor, „îmi comunică adeseori că cutare sau cutare semn e vechi. Mai ales din cauza comunicării online cu persoane surde din diverse părți ale țării sau chiar ale lumii, elevii împrumută semne care le plac mai mult și ne trezim cu neologisme cînd nu te aștepți. E greu să ții pasul, trebuie să înveți continuu”.
Vocabularul are și el, ca la vorbitori, un fond principal – de circa 1.200 de semne, și un fond secundar – restul de pînă la 7.000. Vocabularul e foarte permeabil la schimbare, la fel ca în cazul oricărei limbi vorbite: semnele se învechesc, ies din uz, intră altele noi. Nevoia de semne noi e satisfăcută prin căile existente în limbile vorbite: se apelează la mijlocul extern al împrumutului (din altă cultură) sau la mijloacele interne (compunere, de exemplu, cînd un semn nou poate fi alcătuit din alte semne preexistente). Același semn poate fi folosit ca substantiv, ca verb sau ca adjectiv, contextul făcînd diferența, și la fel stau lucrurile și în lexicul limbilor vorbite – de exemplu, în engleză avem exact același fenomen asigurat de un mijloc de îmbogățire a vocabularului numit conversie. Un cuvînt ca rebel poate însemna, în funcție de context, substantivul rebel, adjectivul rebel, dar și verbul a se revolta (caz în care schimbăm accentul de pe prima pe a doua silabă). În fine, un sistem poate cunoaște variații echivalente cu graiurile și dialectele.
Cum se descurcă un hipoacuzic cu învățarea unei limbi străine? Știm că el e deja bilingv. Limba engleză studiată e, în principal, cea scrisă, deși nu e neglijată nici pronunția, dar, dacă elevul vrea să comunice în engleză, succesul depinde de cine e receptorul mesajului: un vorbitor va înțelege doar un mesaj scris. Dacă elevul nostru vrea să se înțeleagă prin semne, atunci trebuie să învețe și engleza semnalizată. Ca și cînd problema nu ar fi destul de complicată, limbajul semnelor american diferă de limbajul semnelor britanic!
Atitudinea din interiorul acestei forme de învățămînt cunoaște variații de la țară la țară. De exemplu, în Ungaria, profesorii nu sînt obligați să învețe limbajul semnelor. „Dar aceasta dăunează elevului, nu știu cît de eficient e procesul predării în aceste condiții”, ne spune Ana mai departe. În Franța, părinții decid între cele două metode, semnalizare sau oralism, cînd cele două metode ar trebui să fie complementare, nu reciproc exclusive (statistic vorbind, cei mai mulți copii hipoacuzici nu au surditate congenitală, altfel părinții ar cunoaște mai mult despre o astfel de situație; în plus, există numeroase cazuri în care părinții, vorbitori, refuză să învețe limbajul semnelor). La celălalt capăt al spectrului, în Germania și în Statele Unite există culturi puternice, organizate, atente la problema oportunităților de educație și angajare.
În unele țări ale lumii nici nu se pune problema învățării unei limbi străine. „Noi, însă, credem că, prin engleză, le mărim elevilor accesul la informație și mobilitate”, precizează Ana, indicînd că în școala lor se folosesc metodologii personalizate, bazate pe experiența concretă a fiecărui profesor. Pe lîngă limbajul semnelor, se folosesc toate celelalte mijloace: citirea pe buze (labiolectura), dactilarea – fingerspelling în engleză (dactilemele fiind reprezentări ale literelor alfabetului cu ajutorul degetelor – vezi imaginea), aceasta din urmă fiind necesară cînd informația trebuie nuanțată. Însă orice metodă ar fi folosită, esențial este să nu fie absolutizată, iar acesta e un lucru care ar trebui aplicat de orice profesor, în orice școală, la orice disciplină, e ceva care ține de bun-simț.
Ar trebui făcute eforturi ca hipoacuzicii să fie integrați în instituțiile de învățămînt obișnuite, printre oameni care nu au deficiențe de auz? Cei care răspund afirmativ, văzînd în contrariul un simptom al discriminării, se fac vinovați de egoism, fără să vrea. Mediul nostru zgomotos e organizat diferit, avînd un impact negativ asupra stimei de sine a elevului care nu aude și care se poate găsi izolat și dezorientat. Experiența americană arată că, dimpotrivă, sentimentul apartenenței la o comunitate cu identitate și cultură proprie trebuie întărit. Iar asta se poate face în timp, lăsîndu-i pe membrii acestei comunități să decidă ce e mai bun pentru ei, dar punîndu-le la dispoziție pîrghii de construcție a unei educații academice specifice, adică ajutînd la formarea de profesori, consilieri și administratori din rîndul hipoacuzicilor.
Empowerment, cum spun americanii, folosind un cuvînt care îmi place nespus de mult: ajută-l pe om să se ajute singur. Un lucru pe care aș vrea să îl văd și la noi.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
