Fondatoare și directoare a unei școli private clasice creștine, numită Highlands Latin School, situată în Louisville, Kentucky, Cheryl Lowe (decedată în 2017), absolventă de chimie cu un masterat în biologie, motivează astfel studierea intensivă a limbii latine: „Natura materiei predate își transferă caracterul asupra minții elevului”; „latina dezvoltă puterile intelectuale la fel ca matematica”, aceasta din urmă fiind „sistematică, organizată, ordonată, logică și cumulativă”, pe cînd studierea englezei, francezei, istoriei ori științei (?) nu oferă așa ceva: „Engleza nu are structură, formă, logică, reguli... [...] nu respectă regulile. Romanii erau disciplinați, limba lor mărșăluia în coloane, rînd după rînd, ca soldații. Engleza e laxă, flexibilă, se îndoaie și se schimbă cum avem chef. Sîntem un popor independent și iubitor de libertate, iar asta se vede în limbă”. Apoi motivația devine mai „aplicată”: „Gramatica limbii engleze e abstractă, în timp ce latina e concretă. În latină cunoști complementul direct pentru că stă în cazul acuzativ, pe cînd în engleză trebuie să îl deduci în funcție de context”. Făcînd acum un salt înapoi în timp, în alt secol (anul 1862), în altă cultură (română), vedem că un alt director – pe atunci – de școală (Titu Maiorescu) susține necesitatea studierii limbii latine în gimnaziu, numai că motivația este una care ține de morală: doar latina corespunde pe deplin scopului educației – acela de a-l scoate pe individ din propria subiectivitate și de a-l pune sub ascultarea rațiunii prin furnizarea de arme spirituale cu care să se opună emoțiilor dinăuntru și influențelor din afară. Latina propagă obiectivitatea pentru că are gramatică regulată, rigoare și brevitate, producînd un „spirit adînc de realitate” care disciplinează gîndirea și aduce, în cel care o învață, seriozitate de caracter, onestitate și iubire de adevăr.

Dragă cititorule fidel, nu cred că ai uitat mulțimea de articole din această revistă, în care am adus în discuție problema influenței unei limbi asupra gîndirii, numind-o Ipoteza Sapir-Whorf, din lingvistica americană. Originile acesteia pot fi identificate într-o tradiție îndelungată din filozofia limbajului, din Germania, ale cărei idei au pătruns în Statele Unite după 1800. În principal, este vorba despre o viziune impregnată de ideologia romantică: între gîndire și limbă există o unitate indisolubilă, limba formînd gîndirea, clarificînd-o, transformînd reprezentările mentale în noțiuni. O limbă este „aspectul exterior al sufletului” unui popor; e o forță spirituală care determină perspectiva asupra lumii: „Fiecare limbă descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparține și nu se poate ieși din acest cerc decît intrînd în altul. De aceea, învățarea unei limbi străine înseamnă, de fapt, achiziția unui punct de vedere nou în înțelegerea lumii”, spune Wilhelm von Humboldt, care găsește aprobare și ecou la Titu Maiorescu (el însuși expus direct la acest spirit etnopsihologic al epocii, prin studiile de la Viena și Berlin, făcute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Pentru filozoful german, limba șlefuiește sufletul național, de aceea e importantă studierea comparată a calității structurale între cît mai multe limbi: superioritatea structurală a uneia sau a alteia va dovedi superioritatea mentalității și rasei vorbitorilor ei.

Dacă ne gîndim la ce a reprezentat limba latină pentru Europa, nu e greu să ne dăm seama de ce pare cea mai potrivită pentru dificila sarcină de a modela mintea și sufletul. Latina, ca limbă internațională a elitelor europene, cuprinde toate formele de gîndire occidentală – literatura Antichității, scrierile Sfinților Părinți din tradiția creștină (cele scrise în grecește fiind transmise prin traducerile latinești), ale umaniștilor și savanților medievali. În Marea Britanie cel puțin, pînă nu foarte demult, intrarea la Oxford și Cambridge era condiționată de trecerea unui examen obligatoriu la limba latină; funcționarii civili sînt sau au fost (mai ales) absolvenți de școli independente, în care limbile clasice sînt studiate intensiv tocmai în ideea de character building (nu degeaba ni se spune că detectivul Endeavour – cea mai bună minte din forțele de poliție din serialul omonim – este absolvent de filologie clasică!). Admirația față de limba latină pe care o vedem în trecutul englezilor vine dintr-un destin interesant al acestei limbi germanice romanizate repetat, mai întîi de către soldații Imperiului, apoi de către normanzi.

Cu latina ca limbă a științei și religiei, și franceza ca limbă oficială (după Cucerirea Normandă), engleza a rămas, secole la rînd, limba maselor și a literaturii populare. Dacă nu e vrednică de a fi vorbită de elite, nu merită nici a fi studiată; oricum, timp de sute de ani, descrierea gramaticală e sinonimă cu descrierea limbii latine. De fapt, pe întreg parcursul Evului Mediu european, grammatica înseamnă latină clasică: între secolele al XI-lea și al XV-lea, ea e descrisă în tot felul de tomuri; apoi, simpla descriere e considerată insuficientă și vedem încercări de aplicare a logicii la gramatică; filozofia scolastică (1200-1350) speculează asupra felului în care limba oglindește realitatea, cum semnifică ea adevărul, iar studiile sînt scrise în limba latină, cu exemple luate tot din latină; la 1660, celebra Gramatică de la Port Royal postulează existența unor structuri gramaticale comune mai multor limbi (dincolo de diferențele lor fonetice și lexicale) și vrea să deducă universalitatea gramaticii din categoriile rațiunii: structurilor lingvistice li se caută explicații logice, care se conformează rațiunii umane în general și, prin ea, realității descrise; limba-model, din nou, latina. Astfel că, în secolul al XVI-lea, engleza și toate limbile vernaculare europene se găsesc total dezavantajate față de „limba perfectă”: nedezvoltate, neelegante, cu resurse lexicale și stilistice de exprimare a conceptelor foarte limitate. Acum, în Renaștere, are loc o intensă activitate de traducere în engleză a marilor opere clasice și, cu acest prilej, de intenționată îmbogățire a limbii prin împrumuturi masive. De unde? Din latină și greacă. Abia în secolul al XVIII-lea engleza e considerată demnă a fi obiect de studiu în sine. Gramaticienii timpului, stăpîniți de idealul ordinii și corectitudinii, critică haosul și lipsa de sistematizare din limba lor maternă, caută să stabilească norme și reguli care să standardizeze uzul și le găsesc, desigur, în latină.

Multe dintre regulile aplicate azi în gramatică (dacă nu în toate cărțile, măcar în cîteva, ori ca recomandări în funcție de registru – formal sau informal) provin din această perioadă (voi culege exemple din Frank Palmer și Albert Baugh): diferența dintre had rather și would rather; whose aplicat numai persoanelor; preferința pentru different from (nu than/to); diferențierea între between și among; forma comparativă the... er între două entități (e.g. the larger, the taller, nu the largest, the tallest); interdicția de a spune more perfect; condamnarea dublei negații (despre care am scris un articol mai demult); interdicția de a termina ce ai de spus cu o prepoziție; interdicția de a spune It is me în loc de It is I; existența imposibilului mod subjonctiv, piatră de încercare pentru nativi și non-nativi... și multe altele, bazate fie pe pură analogie cu limba latină, fie pe „logică”. Înțelegem, astfel, de ce Cheryl Lowe, și nu numai ea, invocînd categoria cazului, afirmă că latina ar fi mai „concretă”:  în engleză spunem, de exemplu, Caesar sees Brutus (în care Brutus este complement direct în cazul acuzativ) și Caesar gives Brutus (something) (în care Brutus este complement indirect în cazul dativ); bineînțeles că nu înțelegem de ce substantivul Brutus are aceeași formă, el fiind altceva. Iată, în schimb, ce clar se văd legăturile în latină: Caesar videt Brutum. Caesar Bruto (aliquid) dat. Poți schimba ordinea cuvintelor cum vrei, terminațiile fixe îți vor indica exact cine dă ceva cuiva. Însă o limbă trebuie studiată și descrisă în termeni proprii, fără referire la ceea ce există în alte sisteme, pentru că altfel ajungi să crezi că, dacă o limbă nu are categoriile gramaticale pe care le cunoști tu, e inferioară. Astfel se explică mult vehiculata idee conform căreia, îndată ce înveți limba latină, înțelegi și limba engleză; paradoxal, așa e, dar numai pentru că ea a fost turnată în tipare latinești, pusă pe patul lui Procust, privită cu ochi latinești. Nu înțelegi de ce engleza are cazul dativ, dar cum înveți limba latină, cum devine clar. Ironic e că, în Antichitatea greco-latină, gramaticienii romani (Varro, Quintilian, Donatus, Priscian) aservesc, la rîndul lor, faptele limbii latine la modelul grecesc, superior cultural: „Quintilian caută și sfîrșește prin a găsi un număr dual în latină, la fel ca în greacă, gramaticienii de la Roma găsesc un optativ în latină, pentru că exista unul în greacă. Dat fiind că latina nu are articol, nu va avea decît șapte părți de vorbire, pe cînd greaca are opt; dar interjecția capătă statut de parte de vorbire în latină, ceea ce restabilește echilibrul etc.”, spune lingvistul francez Georges Mounin.

Însă nu o limbă în sine ne transformă mintea și sufletul; gramatica și vocabularul, separat sau împreună, nu au așa o putere. E adevărat că, formal, aceste compartimente ale limbii se apropie de matematică: regularitatea și predictibilitatea, cu cît sînt mai mari, cu atît dau impresia de ordonare logică, la fel ca în matematică, iar mecanismul care stă la baza sintaxei este recursivitatea (despre care am scris), un procedeu matematic care reflectă nu o proprietate a unei limbi anume, nici măcar a limbii în general, ci o capacitate a creierului uman. O limbă de mare prestigiu chiar ne influențează, dar altul este mecanismul. Conceptele reprezintă gîndire cristalizată, pusă în forme; formele – vizuale ori sonore – sînt mijlocul prin care ni se transmit valorile, prin care devenim conștienți de ideile care le-au generat. Lingviștii americani ai începutului de secol XX, care au studiat și descris limbile orale ale populațiilor indigene din SUA și Canada, au atras atenția asupra unui tip de vocabular centrat pe denumirea realităților concrete din mediu (floră, faună etc.), lipsit de cuvinte care să denumească generalități abstracte, „ideea de...”. Or, odată cu învățarea unor concepte înalte, filozofice, cum sînt cele din greacă și latină, gîndirea poporului căruia îi aparține o limbă își face loc în mintea celui care o asimilează, extinzîndu-i capacitățile. Acesta este și unul dintre scopurile pentru care, pe 16 noiembrie 2021, cu ocazia „Zilelor Limbilor Europene Clasice”, miniștrii Educației din Franța, Italia, Grecia și Cipru au adoptat un plan european de cooperare prin care, începînd cu 2022, crește numărul de ore de latină, prin introducerea studierii acesteia la liceele profesionale; totodată, greaca veche devine materie de studiu în școli. Încercarea de „acordare” a spiritelor tinere la valorile pe care este construită întreaga Europă mai are un scop declarat de cei patru miniștri: contracararea mișcării woke din Statele Unite. Dar, despre aceasta și, mai larg, despre bătălia pentru minți care se dă pe terenul limbii, data viitoare.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.