Limba e o democrație
În articolul intitulat „The Roots of Wokeness“, apărut anul trecut pe blog-ul lui personal, Andrew Sullivan, scriitor și comentator politic britanico-american, atrage atenția asupra unei analize lingvistice statistice care arată, în mediul online, o frecvență remarcabilă a anumitor cuvinte și sintagme, în ultimul deceniu: „non-binar”, „masculinitate toxică”, „traumatizant”, queer (la origine, „ciudat”, azi „persoană cu identitate diferită de heteronormativitate”), „transfobie”, whiteness (literal, „faptul de a fi alb”; „structurile care produc privilegiile rasei albe”), mansplaining (un amestec de man și explaining care desemnează atitudinea condescendentă a bărbatului care explică ceva – de obicei, unei femei). Sullivan spune că, deși e normal ca limba să se schimbe încontinuu, avalanșa de neologisme (cuvinte și/sau sensuri noi) de acest fel lasă impresia unei rearanjări rapide a englezei de sus în jos, contrar modului firesc – lent și de jos în sus. Caracteristice mișcării woke din tulburata societate americană a zilelor noastre, cuvintele și sintagmele de mai sus sînt intens vehiculate de ziarul New York Times, așa cum arată analiza făcută de Computational Story Lab al Universității din Vermont.
Îi las, cum se și cuvine, pe sociologi și pe comentatorii politici să se ocupe de originile și efectele mișcării woke, concentrîndu-mă pe ideea de propagandă la care se referă Andrew Sullivan. Propaganda în lumea anglofonă (răspîndirea prin media a unor idei sau opinii pentru a fi acceptate de marele public) este o aplicație concretă a unei anumite interpretări asupra legăturii dintre limbă și gîndire. Cititorul își amintește, desigur, desele articole de la această rubrică în care m-am referit la Ipoteza Sapir-Whorf, din lingvistica americană, care susține influența exercitată de limbă asupra gîndirii; despre ea am spus că își are originile într-o tradiție filosofică germană de secol XVIII și XIX, impregnată de romantism, care, pe scurt, exprimă ideea că limba unui popor modelează viziunea despre lume a vorbitorilor ei. Foarte interesant e faptul că lingvistul John J. Joseph (din volumul căruia, From Whitney to Chomsky, voi extrage cea mai mare parte a informațiilor pentru o competentă informare a cititorilor Dilemei vechi) identifică propaganda ca rezultat al unei tradiții diferite de cea menționată anterior: anume, filosofia analitică a secolului al XIX-lea (C.S. Peirce, Gottlib Frege) și XX (Bertrand Russell, Wittgenstein și pozitivismul logic), care consideră că limba umană e ancorată în presupuneri metafizice, iar acestea împiedică înțelegerea rațională a lumii; pentru a ajunge la logica universală, te poți debarasa de ele doar printr-o analiză logică a limbii.
Joseph spune că, deși ambele tradiții au în vedere influența limbii asupra gîndirii, ele diferă, printre altele, prin faptul că, în prima, limba este văzută ca forță pozitivă în cultură, ca drum spre adevăr, pe cînd cea de-a doua o vede ca forță negativă, ca sursă de falsitate. Oricum ar fi, împrejurările în care s-a găsit lumea la începutul secolului XX au fost un teren fertil pentru transformarea acestei din urmă premise într-un discurs cultural al controlului minții cu ajutorul limbii. După ce a luat sfîrșit Primul Război Mondial, o analiză a articolelor și cărților apărute în lumea anglofonă dezvăluie o puternică anxietate față de propagandă, alimentată de convingerea celor care se împotriviseră intrării Statelor Unite în război, alături de Marea Britanie, că fuseseră victimele propagandei britanice – intensă, susținută prin jurnale de mare tiraj, avînd ca scop atragerea voluntarilor în armată și a americanilor în conflict. Pînă la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, propaganda e tot mai des discutată și descrisă, devenind subiect de studiu în universități și strecurîndu-se în distopiile literaturii.
Popularizarea ideilor lui Freud despre subconștientul uman, accesul maselor în cinematografe și la transmisiunile radio au contribuit la răspîndirea credinței că, prin limbă, se poate schimba gîndirea: „Un om se poate apuca de băut pentru că își simte viața un eșec, iar apoi băutura chiar îi transformă viața într-un eșec. La fel e și cu limba engleză. Devine urîtă și ambiguă pentru că gîndurile noastre sînt ridicole, iar dezordinea din limbă înlesnește o gîndire prostească”, susține George Orwell. Deși se poate porni o discuție întreagă despre ce înseamnă „ordinea” sau „dezordinea” din limbă, e cert că nu poți separa gîndirea de limbă și că ele se influențează reciproc. Ce e încă supus cercetării, mai ales în psihologie, este gradul în care cea de-a doua o influențează pe prima și modul în care se reflectă acest lucru în comportamentul uman. Pe Orwell îl deranjează cel mai tare golirea de sens a unor cuvinte care reflectă valori importante pentru americani (libertate, democrație, patriotism), aruncarea lor în derizoriu, transformarea discursului în non-discurs, exprimarea sforăitoare și găunoasă. În zilele noastre, lupta se duce pe terenul vocabularului, care se crede că are cel mai mare impact asupra omului de rînd. Într-adevăr, așa cum, în psihoterapie, urmărirea cuvintelor pe care le folosește un pacient e parte a interacțiunii pentru că reflectă atmosfera mentală a acestuia, tot așa, cuvintele și expresiile recurente în societate sînt o măsură fidelă a lucrurilor importante din conștiința publică.
Astfel, de o vreme, la schimbarea președinților americani, se observă că măsurile interne și externe sînt precedate de o schimbare evidentă în limba oficialilor. Într-un articol anterior de la această rubrică, „Despre marile bătălii lexicale“, observam că, imediat după instalarea lui Trump în funcție, anumite cuvinte și expresii care fuseseră promovate pe timpul lui Obama (transgender, science-based evidence, diversity și altele) au fost scoase din documentele și uzul instituțional. În ochii cuiva neavizat, astfel de măsuri pot părea hilare și inutile, dar, în plan concret, ele sînt trompeta care anunță tăieri sau redirecționări de fonduri importante; de exemplu, dispariția cuvîntului transgen – nu din vocabularul vorbitorilor, pentru că asta nu poate decide nimeni, ci din vocabularul structurilor de putere – înseamnă că rapoartele, statisticile, programele sociale și medicale destinate transgen-ilor dispar. După ce, în timpul democraților lui Obama, mulți transgen-i și-au recunoscut public identitatea, asigurați fiind că nu își vor pierde locul de muncă din această cauză, odată cu venirea la putere a conservatorilor s-a anunțat că ei nu vor mai putea face parte din forțele militare pentru că armata nu-și permite cheltuielile medicale necesare tipului de ajutor de care au nevoie.
Administrația lui Biden, după ce l-a acuzat pe Trump că a încercat să refacă realitatea prin limbă, nu s-a lăsat mai prejos, folosind exact aceleași tactici: se folosise expresia illegal alien pentru emigranții sosiți ilegal? E înlocuită cu noncitizen. Se scoseseră climate change, evidence-based science? Se reintroduc peste tot. Se scoseseră referințele la LGBTQ? Înapoi la ele. Nativii americani sînt redenumiți Tribal people (cu majusculă, pentru că așa preferă aceștia, ni se spune). Versiunea în spaniolă a site-ului Guvernului este reinstituită, după ce fusese eliminată. Limba „corectă politic” de acum reflectă atenția acordată problemelor percepute ca importante pentru marele public. Efortul lingvistic depus de consilierii prezidențiali își schimbă direcția alternativ, odată cu Puterea și vederile ei, pentru că, așa cum spune Stephen Miller, care a scris multe discursuri pentru Donald Trump, „bătălia asupra vocabularului este, de fapt, bătălia centrală”.
În lumina (sau întunericul, mai degrabă) acestor fapte, lingviștii de pînă la Edward Sapir par niște naivi. Sînt unanimi în opinia conform căreia, pentru masa de vorbitori, limba există doar în scopul comunicării, ca instrument al spiritului, analog cu ceea ce uneltele reprezintă pentru mîinile omului. E folosită de toți, lucru care îl face pe părintele lingvisticii americane, William Dwight Whitney, să spună: „Limba în sine e o democrație, o instituție prin folosirea căreia vorbitorii, toți vorbitorii, își exercită voința individuală”. La data la care scrie (a doua parte a secolului al XIX-lea), lingvistica nu e o disciplină constituită, iar obiectul ei de studiu e revendicat și de psihologie, și de științele naturale, de care trebuie să se delimiteze. Whitney îi fixează cu grijă aria de investigație și precizează tangențele psihologului, fiziologului, etnologului, antropologului și zoologului cu limbajul, recuzîndu-i din studiul limbii ca structură de semne arbitrare, dar nu „din imperialism lingvistic sau din dispreț, ci, dimpotrivă, dintr-un simț [...] foarte just al competențelor respective”, cum spune George Mounin. Astăzi, dimpotrivă, limba pare să nu mai fie o democrație. În plus, e mai actuală ca oricînd constatarea care apare în Cursul... lui Ferdinand de Saussure, de la 1916: pentru că, mai mult sau mai puțin, toată lumea se ocupă de limbaj, „nu există domeniu în care să se fi născut mai multe idei absurde, prejudecăți, miraje, ficțiuni”, și aceasta deoarece „în viața indivizilor și a societăților, limbajul este un factor mai important decît oricare altul”. Acest rol central este și motivul presiunii asupra limbii, ca scurtătură către mintea vorbitorului.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: William Dwight Whitney (wikimedia commons)
