La plimbare prin București, în căutarea unor Case de muzicieni
„Oameni și case petrec împreună un timp oarecare. După cum s-a mai spus, nu se știe exact dacă noi locuim în case sau ele locuiesc în noi. Uneori casele supraviețuiesc, chiar dacă au fost dărîmate, chiar dacă au murit, la fel cum un om drag supraviețuiește în cei care i-au fost apropiați. De obicei însă, casele sînt cele care rămîn în picioare și după moartea noastră, sînt cele care poartă amintirea vieții, în timp ce oamenii trec dincolo de ele, ca apa.” (Ioana Pârvulescu)
De doi ani încoace, discret și constant, se ridică un altfel de oraș. Eclectic, elegant în cea mai mare parte, de o diversitate care nu lasă loc de prea multe ori comparației. Un oraș în care mahalaua bucureșteană, model urban al secolului al XIX-lea, se întîlnește cu luxul unor construcții ridicate în perimetrul unor parcelări din primele decenii ale veacului următor, iar modernismul românesc incipient se alătură arcelor inspirate din goticul venețian într-o întrepătrundere ce te lasă uneori fără respirație.
Ca orice demers cultural interactiv, și cel ce se desfășoară sub titulatura Case de muzicieni – www.casedemuzicieni.ro, poate fi privit în mai multe chei. Demarat de o echipă de muzicologi, proiectul exploatează o zonă de nișă, a unui tip de istoriografie caldă, prietenoasă, în care personajele principale – compozitori, interpreți, critici muzicali – ne devin vecini de stradă, membri ai unei familii urbane extinse. Aflăm de la cei care i-au cunoscut obiceiurile lor domestice și tabieturile lor creatoare. Povestea lor muzicală ne este spusă dintr-un unghi pur uman, de multe ori neglijat în textele de specialitate. Ajungem la muzică intrînd pe ușa casei în care a luat naștere; de la atmosfera unei locuințe ni se revelează trăirea artistică, într-o perioadă ale cărei tulburări de ordin politic lăsau urme adînci în sensibilitatea celor a căror spovedanie ori manifest anticomunist îmbrăcau haine de gală cunoscute sub titlurile generice de sonată, concert, poem ori simfonie.
Pentru arhitecți, demersul Case de muzicieni este sinonim cu cercetarea clădirilor din perspectivă istorică, ceea ce duce la alcătuirea unui set de argumente pentru menținerea lor în atenția publică sau pentru recuperarea lor. Înscrierea lor pe Lista Monumentelor Istorice 2015 sau apartenența la Zonele Construite Protejate atrage după sine nevoia de a pune cît mai bine în valoare acest potențial și de a scoate din uitare informații relevante despre istoria caselor respective și locuitorii lor. Acest tip de analiză a evidențiat faptul că de la finalul secolului al XIX-lea și pînă în perioada interbelică, multe dintre clădirile rezidențiale care au aparținut muzicienilor și familiilor lor au fost proiectate încă de la început cu funcțiunea „muzicală incorporată” – spațiul casei gravita în jurul unui amplu salon muzical, cu pian, ce găzduia în timpul seratelor elita intelectuală a vremii.
Pentru public înseamnă o invitație la o plimbare prin oraș, aproape inițiatică. Poți căuta casele gemene de pe bulevardul Ferdinand în care au locuit, la o distanță de o jumătate de secol, Alexandru Flechtenmacher și Pascal Bentoiu. Sau, pe strada ce astăzi poartă numele Anton Pann, situată în imediata apropiere a Bisericii Sf. Stelian Lucaci (unde compozitorul a cîntat la strană), casa simplă și modestă, refăcută după planurile inițiale, a cărei curte găzduia tipografia proprietarului; casa-muzeu adăpostește astăzi o colecție interesantă ce reconstituie principalele activități ale fostului ei locatar. În zona Cazzavillan, casa ce i-a aparținut lui Aurel Stroe, unul dintre compozitorii Generației de aur (alături de Ștefan Niculescu, Anatol Vieru și Tiberiu Olah), vorbește despre atmosfera anticomunistă din anii 1980, cînd „salonașul” atît de drag muzicianului îi primea pe Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Lucian Pintilie, iar în discuții reveneau adesea numele prietenilor compozitorului, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Poposeau acolo și colegii de breaslă ai lui Aurel Stroe: creatorii Myriam Marbé, Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Anatol Vieru, pianistul Constantin Ionescu-Vovu sau dirijorii Ludovic Bács și Cristian Brîncuși. În jurul salonului muzical, suficient de încăpător încît să adăpostească trei piane de concert, se concentrează și planul arhitectural gîndit de Victor Ștefănescu pentru pianista Aurelia Cionca și soțul ei, Horia Pipoș, un plan ale cărui contururi i-au atras imobilului din cartierul Cotroceni denumirea de „casa-pian”. „Gîndul de-a avea un mare salon de muzică, unde să pot primi prieteni și iubitori de muzică aleasă mă încîntă mult”, scria pianista în Memoriile sale, la momentul construirii acestei minunății ce atrage și astăzi privirile. Nu același destin fericit l-a avut casa de pe str. Mihai Eminescu a pianistei Cella Delavrancea, victimă a unor intervenții neconforme. Martor tăcut, în aceeași curte – casa surorii muzicienei, arhitecta Henrietta Delavrancea, care prin proiectarea propriei locuințe prefigura apariția modernismului temperat în arhitectura românească. Dacă ar putea vorbi, zidurile casei celebrei profesoare Constanța Erbiceanu ne-ar povesti despre ilustrele personalități ce i-au călcat pragul (un exemplu edificator fiind cel al pianistului Sviatoslav Richter). Sau despre curajul proprietarei, care a continuat să-și susțină elevii de origine evreiască în timpuri de prigoană. Ori despre telefonul pe care i l-a dat industriașului Malaxa, pentru a-i cere să-l angajeze de îndată pe tatăl eminenților muzicieni Ștefan și Valentin Gheorghiu, al căror talent necesita mutarea din orașul natal, Galați, la București. Și tot între zidurile acestei case de pe strada Alexandru Philippide, Constanța Erbiceanu își găsea tragicul sfîrșit, antrenînd, într-o cădere accidentală, un bust al lui Mozart care îi lovea tîmpla. Un alt fel de tragedie se derula și în apartamentul de pe Calea Victoriei al dirijorului și compozitorului Constantin Silvestri. De acolo, Securitatea statului, profitînd de plecarea în Marea Britanie a muzicianului, confisca locuința și valoroasele colecții de tablouri și de timbre, rod al unor pasiuni de o viață. În proiectul parcelării Cornescu/Floreasca se ridica casa-tip a familiei Dan și Cecilia Mizrahy. Planul inițial a fost modificat, după revenirea din exil a pianistului, pentru a lăsa loc unui salon de muzică, unde lecțiile de pian și canto alternau cu vizitele numeroșilor prieteni (printre care scriitorul Radu Tudoran, diplomatul Valentin Lipatti, pianiștii Lorry Wallfisch și Valentin Gheorghiu, tenorul Valentin Teodorian, dirijorul Sergiu Comissiona).
Tot într-o promenadă pot fi cuprinse și cele trei imobile proiectate de arh. George Damian – al „Intelighenției” (în care a locuit nu doar compozitorul Dimitrie Cuclin, ci și membri ai Uniunii Scriitorilor, precum Marin Preda), blocul „Passini” (unul dintre locatari fiind muzicologul Viorel Cosma) sau imobilul „Florescu”, celebra casă de pe Popa Nan îmbrăcată în iederă în care Maria Tănase a deținut un spațios apartament, dar în care a fost găzduit, pentru o mai scurtă perioadă de timp, și unul dintre cei mai importanți compozitori și interpreți de jazz ai României – Richard Oschanitzky.
În zona în care s-a dispus lotizarea Ioanid (numită așa după numele librarului Gheorghe Ioanid care a cumpărat în 1856 un teren mlăștinos de pe cursul pîrîului Bucureștioara, transformîndu-l într-o grădină cu pomi exotici, viță-de-vie și răsaduri), arhitectul Ernest Doneaud, absolvent al École des Beaux-Arts din Paris și artizanul Hotelului Lido, concepe una dintre cele mai frumoase așezări bucureștene, în care peste timp va ajunge să locuiască marele violonist Ion Voicu, director al Filarmonicii „George Enescu”. Așa cum în casa cu elemente arhitecturale venețiene, ce i-a aparținut lui Otto Gagel, proprietarul unei fabrici de pîine, va locui celebrul Figaro al scenei lirice românești și internaționale, baritonul Nicolae Herlea.
În zona Mătăsari, vila academicianului Ștefan Niculescu adăpostea un loc magic, o cameră de lucru pe care ne-o putem imagina grație amintirilor depănate de compozitorul și profesorul Dan Dediu: încăpere amplă, cu o bibliotecă de dimensiuni mari acoperind un întreg perete, cu o pianină, un sintetizator Korg și un ceas de șahist, care îl ajuta pe maestrul Niculescu să măsoare riguros cele trei ore zilnice pe care le dedica scrisului muzicii. Biroul devenea salon de primire în fiecare week-end în care Ștefan Niculescu își invita studenții în locuința sa pentru a-i iniția în subiecte interzise la vremea aceea în spațiul public, precum teologia sau yoga, dar și pentru audițiile comentate ale celor mai noi și mai interesante creații ale timpului, primite de la Editura Salabert.
Pereții restrînsului apartament de pe bulevardul Dacia în care a locuit Tiberiu Olah lăsau zgomotul străzii să ajungă în intimitatea locuinței, un aspect care perturba activitatea de creație a compozitorului despre care toți cunoscuții spuneau că nu l-au auzit vorbind vreodată despre altceva în afară de muzică. De altfel, dintr-un onorariu mai consistent obținut pentru una dintre valoroasele sale coloane sonore, maestrul Olah își cumpăra o casă la Gruiu, lîngă Snagov, unde și-a putut găsi liniștea atît de necesară.
Imobilul ridicat pe strada Ion Nistor (fostă Bibliotecii) după cutremurul din 1977 nu va reuși niciodată să șteargă drama familiei Dumitrescu – Gheorghe și Georgia – care, întorși de la Cluj, după o premieră a compozitorului, încercau cu disperare să își găsească fiul, atît de talentatul pianist Tudor Dumitrescu, printre ruinele blocului. Cataclismul îl găsise la pianul său de concert, studiind pentru o preselecție-concurs absurdă, dar impusă de autoritățile din România și programată în ziua imediat următoare, pentru propria lui bursă nominală, pe care o primise pentru a merge la studii în Statele Unite ale Americii. După momentul tragic, mama sa avea să transforme una dintre camerele noului apartament din blocul construit pe locul celui căzut într-un adevărat templu dedicat fiului ei: fotografii, programe de sală ale concertelor și recitalurilor lui, un basorelief, haine și chiar cîteva jucării încercau să creeze iluzia prezenței lui eterne în acel spațiu.
Casa cu camere spațioase, înalte, și ferestre generoase de pe strada Grigore Alexandrescu în care s-a născut pianistul de geniu și compozitorul Dinu Lipatti a fost demolată prin decretul 262/12 septembrie 1988; martori ai copilăriei și adolescenței sale rămîn însă „vila orășenească […], casa unor oameni avuţi” (arh. Radu Tudor Popa) de pe strada Povernei nr. 23, și mai ales vila cu o estetică Art Nouveau, construită după planurile arh. Petre Antonescu, recent întors de la Paris, de pe bulevardul Lascăr Catargiu. În salon, pe o mică estradă, trona un excelent Bechstein cu coadă; aici Dinu avea obiceiul să organizeze concerte de cameră cu un public alcătuit din prieteni şi apropiaţi. Miron Şoarec, musafir în Casa Lipatti, îşi amintea despre un asemenea eveniment: „Concertul s-a desfăşurat la două piane şi la pian la patru mîini, eu avînd cinstea de a-i fi partener [...]. Printre cei prezenţi la acest concert se poate citi numele Taniei Celibidache, sora cunoscutului dirijor Sergiu Celibidache, o prietenă comună a noastră, pe atunci studentă la Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti”.
Și cît de vie pare atmosfera casei George Georgescu de pe str. Washington, creație a arhitectului Duiliu Marcu, în amintirile celor care i-au călcat pragul! Citindu-le consemnările, parcă vizualizezi vazele de cristal Baccarat cu flori a căror culoare era asortată cu nuanța fețelor de masă, auzi clinchetul argintăriei și simți aroma degajată de meniurile rezultate din creativele rețete ale doamnei Tutu Georgescu, în așteptarea oaspeților. Ioana Georgescu Răileanu, fiica dirijorului George Georgescu, mărturisește: „Uitîndu-mă pe dedicațiile și însemnările din Cartea de aur, inaugurată la sfeștania casei, în 1933, realizez cîte personalități din domeniul muzicii, literaturii, teatrului, al artelor în general au trecut pe la noi și cu care am avut momente privilegiate. Enescu, Lipatti, Jora, Perlea, aproape toți soliștii cu care tata a avut concerte la Ateneu, ca de exemplu Claudio Arrau, Wilhelm Backhaus, Alexander Brailowski, Wilhelm Kempff, Cella Delavrancea, Pablo Casals, Alfred Cortot, Jacques Thibaud, apoi Egizio Massini sau Karl Böhm, scriitori – cei doi Sadoveanu, Mihail și Ion Marin, Minulescu, oameni politici – Constantin Argetoianu, apoi Goga și atîția alții. Semnături care te fac să visezi, ele fiind ale celor mai de seamă personaje din domeniul cultural din perioada interbelică și de după 1945”.
Povestea Caselor de muzicieni este una fără sfîrșit; a continuat în 2022 și în zona Banatului, în orașele Timișoara (pentru a-i pune în valoare vocația de Capitală Europeană a Culturii), Lugoj și Sînnicolau Mare. Și va continua și în anii următori, în marile orașe ale României, transformate în orașe ale muzicii, prin eforturile unei echipe interdisciplinare, alcătuită din muzicologi și arhitecți, ale cărei rezultate de cercetare se regăsesc pe site-ul bilingv (român și englez) casedemuzicieni.ro și pe hărțile ilustrate realizate de Ana Bănică și distribuite gratuit, prin intermediul librăriilor.
