Învîrtire și învîrteală
De regulă, cunoașterea nu dă de-a dreptul peste lucrul pe care a pus ochii. Se apropie de el dîndu-i ocol, adică procedînd într-o manieră oarecum... circumspectă. (În termeni tehnici, unii gînditori ar zice că ea se realizează, mai curînd, în spirală, alternînd aprehensiunea cu comprehensiunea.) Altfel spus, ea este cercetătoare. Or, a cerceta (din lat. circitare „a da tîrcoale“) are a face, la origine, cu ideea de „cerc“ (< lat. circus). În schimb, forța brută se repede cu capul înainte înspre lucruri, ca berbecul...
În acest context, următorul caz ar putea să pară curios: în poemul Noaptea de decemvrie de Al. Macedonski (în care, la fel ca în Luceafărul lui Eminescu, se prezintă alegoric problema cunoașterii și condiția geniului), emirul din Bagdad pleacă spre Mekka, cetatea ideală (simbolizînd absolutul), și merge în linie dreaptă prin deșert, neabătut, sub soarele de foc, spre deosebire de drumețul „pocit, șchiop și searbăd“, care se deplasează pe un drum ocolitor, dar sigur, pe la umbră ș.a.m.d.
Neîndoielnic, imaginea aceasta exprimă cu totul altceva. Nu se mai referă aici poetul la procesul cunoașterii în sine, ci la deontologie sau etică, la lipsa de compromisuri, la imperativul categoric al celui care vrea să cunoască. „Păi da, ar putea replica vreun sceptic, dar uite că omul pocit, mai pe ocolișuri, mai pe la umbră, așa, ajunge totuși la Mekka, pe cînd emirul...“. Care Mekka? Neurmînd calea cea dreaptă (și grea), nici cetatea atinsă de el nu ar fi, de fapt, Mekka aceea autentică.
José Ortega y Gasset, vorbind despre modalitatea prin care se poate ataca o problemă filozofică, amintește uneori o secvență biblică: aceea în care evreii (conduși de Iosua) cuceresc cetatea Ierihonului. Zidurile acesteia se prăbușesc după ce evreii o ocolesc cîte o dată timp de șase zile și, apoi, de șapte ori în a șaptea zi, strigînd la un semn din toți rărunchii și trîmbițînd.
Cum spuneam mai sus, cunoașterea și (sau) cercetarea dau mai întîi roată chestiunii vizate, nu se reped orbește. În afara acestor „învîrtiri“ cercetătoare, absolut justificate în cîmpul științei, mai avem noi, românii, și „învîrtelile“, adică niște manevre (neoneste) în urma cărora se obțin niște profituri (individuale). Și „învîrteala“ este tot un soi de „învîrtire“ (căci aceasta este semnificația inițială a cuvîntului), dar cum va fi căpătat vorba respectivă accepția de azi, avînd de-a face și cu înșelăciunea?
Pe de o parte, cel care vrea să se strecoare undeva, cu gînduri necinstite, se învîrtește în jurul „obiectivului“, căutînd o intrare, o breșă etc. Pe de altă parte, ar putea fi vorba și de învîrtelile (învîrtirile) pehlivanilor, ale acelor acrobați din vechime care îi amețeau pe cei din public cu abilitatea lor de a se răsuci. Facem ce facem și ajungem tot la cerc, de vreme ce și circul își trage numele (trecînd prin fr. cirque) tot din lat. circus. Mai aproape de zilele noastre, și „experții“ în „alba-neagra“ îi derutează pe unii privitori (păgubiți, eventual) tot cu mișcări circulare.
În schimb, atunci cînd este la ananghie și-și caută scăparea ori ieșirea, chiar și încercuit fiind, împricinatul „dă din colț în colț“. Din cerc, „obiectivul“ s-a transformat în patrulater, căci toate liniile s-au făcut drepte.
Să încheiem cu cîteva observații de natură stilistică pentru a clarifica suplimentar distincțiile semantice discutate. Părintele lingvisticii moderne, Ferdinand de Saussure, afirma (cu mai bine de un secol în urmă) că limba se întemeiază pe diferențe (sau opoziții). Într-adevăr, una e vrăjirea, și alta e vrăjeala... La fel și în perechile învîrtire și învîrteală, lipire și lipeală, iubire și iubeală (vezi și mai vechiul drăgosteală) ș.a.m.d. Cuvintele care se termină în -eală (acolo unde există corespondentul cu -ire) au, de obicei, o semnificație (ori măcar o nuanță) peiorativă. Cînd dubletele în cauză nu-și dau coate, opoziția nu mai funcționează. De exemplu, nu (prea) se zice ostenire și obosire și, ca atare, nu mai sînt depreciative nici osteneală și oboseală.
Tot așa, ca să mai înaintăm puțin pe linia constatării lui Saussure, se vede clar că există deosebire între formație și formațiune, stație și stațiune, depresie și depresiune (și chiar și între nație și națiune) etc. Și formele de plural se pot specializa în diverse direcții. Să se compare vremi cu vremuri, timpi cu timpuri etc.
În fine, și la verbe întîlnim astfel de diferențieri. De pildă, mîntuie, dar și mîntuiesc, bizuie, dar și bizuiesc, chinuie, dar și chinuiesc etc. Variantele verbale mai scurte sînt, de obicei, mai „poetice“, au o oarecare valoare stilistică, adică se acceptă mai degrabă în stilul beletristic, și mai puțin în limba exemplară.
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius“ din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești. A publicat, printre altele, volumele Frazeologie românească. Formare și funcționare (Institutul European, 2013), Tradition and Innovation in Language and Linguistics (Peter Lang, 2017) și John Dewey și problema sensului (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2019).
Foto: wikimedia commons
